Adoptată

Capitolul 41

Luke

Clipesc de câteva ori și îmi deschis gura pentru a spune ceva. Dar niciun cuvânt nu îmi iese pe gură. Toate mi se blochează în gât. Înghit în sec. Asta e rău. Rău, rău. Mă privește tăcută, așteptând o reacție din partea mea. Dar nu știu cum ar trebui să reacționez. Știam eu că nu e bine. Știu că nu va ieși nimic bun a o atinge. Nu trebuia să o cred când a spus că face toate aste pentru că e atrasă de mine. Desigur că a dezvoltat sentimente! Sunt prima experiență a ei. 

- Știu că fac o greșeală pentru că simt asta, dar e vorba despre sentimente. Nu pot decide ce să simt! Și mai știu că nu contează ce simt. Se vede clar că nu vrei să auzi de mine. Doar nu voiam să rămân cu regrete. Te iubesc, Luke! Și o fac în cel mai serios mod. 

Continuă ea, probabil din cauza tăcerii mele. Vorbește greu, iar vocea îi tremură. Expir și fac un pas spre ea. E numai din vina mea. Totul se întâmplă numai din vina mea. Am fost nu idiot să cred că, după toate astea, totul va rămâne neschimbat. 

- De cât timp ești îndrăgostită de mine? Știi măcar sigur asta sau doar e o presupunere?

Abia îmi găsesc cuvintele. Nu a fost niciodată îndrăgostită. Poate doar încurcă sentimentele. Poate e doar puțin pierdută.

 - Tu crezi că eu vreau asta? De ce mi-aș dori să sufăr? Și am crezut că nu e adevărat la început. Dar acum știu ce simt. 

Toate acele întrebări despre iubire pe care le-a tot pus acum câteva luni. Nu era doar curioasă. Era vorba de mine. Voia să știe dacă avea sentimente pentru mine. Mă simt teribil! Nu pot să cred că am putut lasă asta să se întâmple.

Situația e mult prea complicată. E vorba de ea. De sentimentele ei. Ce ar trebui să îi spun pentru a o face să se simtă bine? Nu îi pot trânti realitatea în față. Cred că deja a făcut-o singură. Dar nici cu minciuni și speranțe false nu fac nimic. 

- Izabella, am fost indiferent cu tine pentru că numai așa puteam afla ce ai. Nu aș renunța niciodată la tine. Nici acum nu o voi face. Înțeleg că nu îți alegi sentimentele și ar fi crud din partea mea să dau vina pe tine. Dar nu pot nimic pentru a te simți mai bine. 

- Îți bați joc de mine? 

Răspunsul ei vine robotic. Îmi înclin capul confuz. Își pune palmele pe față și izbucnește într-un râs isteric. De parcă am spus cea mai mare glumă.

- În aceste cinci zile am crezut că nu mai am pe nimeni. M-am pregătit emoțional pentru asta. Am stat în camera mea și am întors situația pe toate părțile în toate perspectivele. Ți-am spus ce simt pentru tine. Pentru ce? Ca tu apoi să îmi spui că ai jucat teatru? Ți se pare că durerea pe care am simțit-o a fost meritată? 

Își aruncă mâinile în aer. Mi-am făcut griji pentru ea în aceste zile. Nu voia nici să mănânce. Dar nu puteam să o las să își înfrunte probleme de una singură. Mai ales o problemă ca aceasta. E deja destul de grav că nu mi-a spus de la început.

- Îmi pare rău pentru că te-am făcut să te simți părăsită. Dar-

- Dar ce? Acum că ți-am recunoscut că te iubesc ce se va întâmpla? Ce se va schimba? Nimic! Am să rămân doar cu inima frântă. Nu voiam să îți spun asta pentru aveam mii de motive. Ce ai să faci acum? O să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic? Era dreptul meu de a-ți spune ce simt când mă simțeam pregătită. Poate nu aș fi spus-o niciodată, dar era dreptul meu. Iar tu practic m-ai forțat să îți spun. Pentru că am crezut că te-am pierdut! 

Mă întrerupe revoltată. Mai fac un pas spre ea. Când ajung la câțiva centimetri depărtare de ea îi apuc mâinile și le strâng ușor. Nu se ferește de atingerea mea. Am atins-o de atâtea ori. Am sărutat-o de atâtea ori. Fără să am habar ce simte ea pentru mine.