Adoptată

Capitolul 46

- Iza, liniștește-te! Nu e un capăt de lume. Vei trece peste. 

Marco încearcă să mă liniștească, dar nu face nimic altceva decât să mă facă și mai tare să plâng. E un capăt de lume pentru mine! Momentul acesta chiar a venit. Și nimeni nu îl oprește. Brațele lui se încolăcesc în jurul meu, îmbrățișându-mă. Îmi las capul pe pieptul său și încerc să mă opresc din plâns. 

I-am povestit tot. Am avut un moment de slăbiciune și i-am zis despre toată viața mea. Am devenit confortabilă cu el. Însă și pe mine mă miră că am avut curajul să îi zic toate acestea. La început mi-a fost frică. Am crezut că mă va judeca și va încerca să se îndepărteze de mine. Dar m-a înțeles. Nu îmi spune că sunt nebună sau fără vreo speranță. Încearcă să mă ajute. Chiar dacă niciun ajutor din lume nu mă poate face să mă simt mai bine. 

- Cred că ar fi mai bine să mergem. Deja întârziem.

Marco îmi ia fața în palme, făcându-mă să mă uit în ochii lui. Privirea lui îmi oferă liniște și siguranța că totul va fi bine. Deși nu va fi. Răsuflu aerul ce a stat prea mult în piept și mă pregătesc pentru a înfrunta ziua asta.

Îmi șterg lacrimile și încerc să zâmbesc. O iau spre ieșirea din casă cu pași mici. Aș fi vrut să pot lipsi de la nunta lor, dar nu vreau să par slabă în fața nimănui. Însă știu că eu nu am ce căuta acolo. Nu mă bucur pentru ei, nu îi vreau împreună. De ce să îi văd cum își unesc viețile? 

Luke ne aștepta afară. Nu înțeleg de ce trebuie să mergem toți trei. Nu vede cât de tare mă rănește până să îl și privesc? Un întreg drum până la locul unde își vor petrece ei nunta nu va face totul mai bine. 

O limuzină neagră și luxoasă parchează în fața casei. O persoană coboară și ne deschide ușa. Intru, știind că nu am cale de scăpare. Îmi plimb privirea prin toate colțurile. E drăguț. Dar nu pot admira niciun lucru frumos azi. Totul e urât pentru mine. Mașina pornește. Nimeni nu vorbește nimic. E o liniște mult prea apăsătoare. Îmi închid ochii și mă rezem pe geamul fumuriu de lângă mine.

După o jumătate de oră de mers, limuzina se oprește. Îmi desprind capul, ce deja mi-a amorțit, de pe geam și mă uit buimacă prin jur. Deschid portiera înainte ca acel om să o facă înaintea mea. O iau înainte, spre locul frumos amenajat. Îmi învârt capul după decorațiunile bine puse. Sigur asta e mâna Amandei. A insistat să își organizeze singură nunta. Toate pregătirile sunt puse la punct de ea. Ceea ce le face mai puțin frumoase în ochii mei. 

- Ești atât de splendidă, Iza! 

Matilda apare în dreptul meu cu zâmbetul pe buze. Șoptesc un mulțumesc și îmi mut privirea spre pantofii mei albi. Nu vreau să arăt bine. Nu la nunta lor. Mi-aș fi dorit să arăt oribil. Exact ca cum mă simt.

- Scuze, nu e un moment bun să fiu entuziasmată. Cred că i-ai rupe gâtul Amandei la cât de fericită pari. Spune ironică ea.

- Îmi doresc doar să se termine mai repede. 

Oftez. Matilda mă trage într-o îmbrățișare strânsă. Îmi las capul pe umărul ei. Urăsc să fiu atât de slabă încât oricine mă vede să își dea seama că nu sunt bine. Dar am obosit să mă ascund. Mă simt groaznic! Și o voi arăta. 

- Îmi pare rău. Luke e un idiot. 

Da. Chiar e. Nu am mai vorbit despre noi de când mi-a spus că îi e frică să mă iubească. Mă doare. Refuză să mă iubească. 

- Hei, Iza! Ești bine? 

Derek vine spre mine și Matilda. Ne desprindem din îmbrățișare. Expir și zâmbesc ușor.