Adoptată

Capitolul 42

Izabella

Luke a acceptat să fim împreună. Desigur, a pus și condiții în legătură cu relația noastră. Dar suntem împreună. Eu sunt iubita lui, iar el e iubitul meu. Doar că el e și logodnicul Amandei. E dureros să îi văd împreună. Mi-a spus din start că el nu se va despărți de ea. Însă tot e dificil să fiu iubita lui în privat și sa fiu fiica lui în public.

Încep să cred că l-am împins în relația asta. Că el nu își dorește asta, dar o face de dragul meu. Nu vreau să se simtă obligat. Îmi doresc să mă vrea așa cum eu îl vreau pe el. Ceea ce avem noi nu se simte real. Am crezut că o relație cu el m-ar face fericită. Dar nu e așa. Nu titlul acesta îmi aduce fericirea. Vreau ca el să mă iubească. 

El și Amanda au schimbat data nunții. O fac la sfârșitul lunii acesteia. Luke mi-a dat o șansă, dar e una deja pierdută. Chiar dacă ar simți ceva pentru mine, nu ar fi destul ca să fie cu mine pentru totdeauna. Nu mă iubește îndeajuns. 

- Ești bine, Iza? 

Luke mă scoate din gândurile mele. Filmul pe care l-am pus stă să se termine, dar nu am fost deloc atentă.  Iubesc să îmi petrec timpul cu el. Chiar și-a făcut și timp pentru mine în ultima săptămână. E minunat când suntem numai noi doi. Dar când ieșim în văzul lumii totul se spulberă. 

- De ce îmi tot dai speranțe dacă nu mă iubești? 

Mă întorc spre el. Nu e corect. Față de niciunul. Eu nu pot trăi doar cu jumătăți. Nu vreau să trăiesc doar cu jumătăți. Dacă nu are de gând să-mi ofere totul atunci nu are rost să mai încerc.

- Nu asta ți-ai dorit? Speranțe?

- Nu! Vreau să mă iubești! 

Pufăie. Mă încrunt. E deranjat de răspunsul meu. Nu are niciun drept ca el să fie ce supărtat acum.

- Oricâte fac pentru tine și tot nu ești mulțumită! Tu nu vezi unde ne-ai adus? 

Expir. Mă privește nervos. Îmi strâng pumnii pe lângă corp și încerc să-mi calmez bătăile inimii.

- Unde ne-am adus?

- Încerc să te înțeleg, Izabella. Îmi dau silința. Cum naiba te-ai putut îndrăgosti de mine? Totul era simplu între noi până ca tu să prinzi sentimente. Am douăzeci și cinci de ani! Nu e normal să am o relație cu tine. Nu e normal să te ating. Dar o fac. Vreau ca tu să fii fericită! 

- Ei bine, nu sunt fericită! Cum aș putea fi când tu și Amanda vă căsătoriți? 

- Știai că voi face nunta cu ea când m-ai întrebat dacă vreau să fim împreună. Și, cum ai spus tu, faptul că mă iubești nu va putea schimba nimic. De ce ai mai vrut asta atunci?

- Pentru că te iubesc!

- Atunci nu ma mai iubi!

- Cum? Cum ar trebui să fac asta? Pentru că, crede-mă, am încercat! Dar mereu m-am întors de unde am plecat. Așa că, te rog, spune-mi ce să fac pentru a nu mai simți ce simt acum și o voi face.

Răspunsul din partea lui nu mai vine. Desigur că nu mă poate ajuta în privința asta. Aici sunt pe cont propriu. Oftează. Se mai relaxează. Furia din privire i se duce. Mă apucă de obraji și plasează un sărut pe frunte. Rămân nemișcată. Dintre toate lucrurile pe care mă așteptam să le facă asta nu a fost printre ele. 

- Nu vreau să dau vina pe tine, iubito. E dificil și pentru mine. Te rog, dă-mi timp să mă gândesc. 

I-am dat timp. Nu mai am de unde să-i mai dau. În mai puțin de o lună se va căsătorii, iar lucrurile vor deveni și mai dificile.