Adoptată

Capitolul 20

Luke

Nu înțeleg ce e în neregulă cu mine! Cum pot lăsa aceste lucruri să se întâmple și, mai rău, să le amplific? Abia ce am oprit aceste momente indecente dintre noi. De ce a trebuit să stric totul? De ce nu mă pot controla?

Sunt atâția ani diferență între noi. Are numai șaisprezece ani. Nu știu de unde vine această atracție pentru ea. Am stat sub același acoperiș cu ea ani întregi. Am dormit cu ea. Am văzut-o dezbrăcată. Niciodată nu am avut aceste emoții sinistre. Nu poate fi doar din cauza faptul că corpul ei s-a dezvoltat. Pot avea control asupra instinctelor mele. Dar mereu mă pierd cu fierea în preajma ei.

Nu e ca și cum e printre primele mele experiențe. Nu mai sunt un adolescent plin de hormoni. Am avut atâtea femeie și am făcut mai mult decât să le sărut. Dar cu niciuna nu m-am simțit așa. Nu mai știu nimic în afară de ea când o sărut. Iar Iza nu a ezitat niciodată. Nu a dat înapoi niciodată. Mereu atât de doritoare și entuziasmată. Nu o pot refuza.

Dar asta e greșit. Ea nu înțelege pe deplin ce se întâmplă. Poate ar trebui să o las să își facă un iubit. Așa nu ar mai cere de la mine astfel de afecțiune. Însă nu mi-o pot imagina atinsă de altceva. Să o văd în brațele altcuiva. Un sentiment de gelozie mă acoperă și e ridicol. Desigur că va avea iubiți! E normal să vrea asta și e normal să experimenteze. De ce nu mă simt bine în legătură cu asta?

E derutant. E evident că simt atracție fizică față de Izabella. Însă nu pot face nimic pentru a face asta să dispară. Pentru că nu o pot avea în felurile astea. Așa că trebuie să ignor fiecare pornire pe care o am. Am deja o logodnică. Amanda e una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut. De ce nu pot fi atras de ea și atât? De ce fix de Izabella?

Ușa camerei se între deschide, formând o mică crăpătură. Nu e nimeni acasă în afara de mine și Izabella. Restul au plecat prin oraș. Nu am simțit în stare să merg cu ei. Și nici pe Izabella nu o pot lăsa singură. Chiar dacă vreau să o evit ceva timp, nu o pot lasă să se simtă singură. Ea nu are nicio vină.

- Luke?

Mă ridic în șezut și mă sprijin pe mâini. Izabella intră la mine în cameră și stă sfioasă în fața ușii. Nu îi văd decât silueta în întuneric. Mă întind și deschid lampa pentru mai multă lumină.

- Ce e, iubito?

- Nimic. Doar am vrut să văd dacă ești acasă. Nu am mai vorbit cu tine de aseară.

Răsuflu. Știu că și ea e confuză, dar nu pot să îi spun ce am de gând să fac. Nu știu ce să fac! Deși răspunsul e atât de evident, nu știu ce să fac.

- Nu e momentul potrivit pentru asta, Izabella.

Își înclină capul și mă privește printre gene. Își strânge buzele și își lasă privirea în jos.

- Te simți prost pentru ce am făcut aseară?

Da. 

Nu. 

- Nu știu dacă prost e un cuvânt potrivit.

- Atunci cum te simți? 

Își ridică capul. Abia îi pot vedea trăsăturile feței. Nu îi pot ghici expresia feței. 

- Nu știu. Nu vreau să înțelegi greșit. Ce s-a întâmplat noaptea trecută a fost-

- O greșeală?

Mă întrerupe de parcă știa dinainte ce voiam să zic. E cea mai previzibilă frază pe care aș putea să o spun vreodată. Ascunzându-mă în spatele ei pentru a scăpa de probleme. 

- Nu se mai poate numi greșeală când las să se întâmple asta din nou și din nou. Doar că nu e bine. Nu putem face asta! 

Nu comentează. Se apropie de pat și se așază la margine. Face desene imaginare pe cearceaf. Părul îi acoperă fața, dar nu se deranjează să îl dea la o parte. E liniște. Ea nu vorbește. Eu nu vorbesc. Își ridică privirea dintr-o dată. Fața îi e acum luminată. Fiecare trăsătură frumoasă a ei îi iese în evidență. Inima îmi accelerează. Mă privește atât de intens. Verdele ochilor ei e atât de închis și pătrunzător încât simt că mă rătăcesc. 

Când rup contactul vizual, Izabella e mai aproape. Mult prea aproape. Nu știu care dintre noi s-a apropiat de celălalt. Respirația ei îmi lovește buzele și înghit în sec. Îmi ridic mâna și o ating încet pe obraz. Își închide ochii. Trasez conturul buzelor ei. Vreau să o sărut. Vreau să o ating. Vreau să îi fac chestii de care încerc să o feresc. 

- Oprește-mă, Izabella.

Șoptesc. Ea își deschide ochii și se încruntă puțin. Trebuie să mă oprească. Singur nu o pot face.

- Spune-mi că nu vrei asta și eu mă voi oprii. 

Dă din cap negativ. O dată. De două ori. 

- Nu vreau să te oprești. 

Tresar. Buzele ei le ating pe ale mele și simt că înnebunesc în stilul ăsta. Îmi iau mâna de pe fața ei și o plasez pe piciorul ei, aproape de coapse. Geme. Fiori plăcuți mă trec numai auzind sunetul. Sunt o cauză pierdută.

- Te rog, Iza. Trebuie să mă oprești. Nu putem face asta.

Își lasă capul pe umărul meu. Respiră greu. E moale sub atingerea mea. Îmi duc mâna mai sus, mângâindu-i coapsa. Geme din nou. 

- Oprește-te, Luke. 

Abia poate articula cuvintele. Îi ridic capul și îi admir chipul. Are obrajii roșii și gura atât de apetisantă. Arată atât de excitată de simplele mele atingeri. Nu vreau să îmi imaginez cum arăt eu.

- Fii mai convingătoare, iubito.

Nu e mai convingătoare. În schimb, își presează buzele peste ale mele. Îi savurez gustul fără ezitare. Se urcă în poala mea. Ultima mea picătură de rațiune mă părăsește. Acum o văd numai pe ea. Îi aud numai gemetele. Izabella peste mine, gemând în timp ce o sărut. Atât de greșit. Însă sunt prea ispitit. 

- Acum sunt destul de convingătoare?

Sunt excitat ca naiba. Trebuie să ne oprim acum. Nu vreau să facem ceva ce, mai târziu, va regreta. Nu pentru asta e Izabella e aici. Cum pot să mă comport așa cu ea? Aveam numai un singur lucru de făcut. Să am grijă de ea. De ce nu pot face nici măcar asta? 

O mai sărut odată. Mă joc cu sentimentele ei. Nu pot să joc du-te vino cu ea. Sunt sigur că singurul motiv pentru care ea nu mă refuză e pentru că sunt singurul bărbat din viața ei. Singura persoană pe care o cunoaște. Am făcut greșit. Trebuia să o las să cunoască și alți oameni. Izabella nu poate fi atrasă de mine. Nu poate să vrea să o ating. 

- De ce nu putem face asta mereu? Mormăie. 

- E greșit, Izabella. Ilegal chiar. 

Oftează. Degetele ei se joacă în părul meu. Încă e aproape de mine. Încă are buzele presate de ale mele. 

- Dacă rămâne numai între noi doi totul va fi în regulă.

- Nu putem nici așa. Dacă ascunzi ceva nu înseamnă că nu există.

- Te rog, Luke. Ai permisiunea mea. Sunt conștientă ce se întâmplă. 

Zâmbesc. E atât de doritoare încât știu că ar trebui să îmi fie frică. Însă acum nu o pot vedea decât drăguță. 

- Nu ar trebui să îți dorești asta cu mine.

- Numai în tine pot avea încredere. 

Are încredere în mine. Știe că nu îi voi face vreodată ceva rău. Însă noi nu ne putem săruta mereu. Care sunt șansele să fie o chestie de scurtă durată?

Nu știu. Dar eu mă bazez pe șansele alea. Mă las pe spate. Izabella încă stă deasupra mea. Își lasă capul pe pieptul meu. Vreau să o am pentru totdeauna lângă mine. Așa cum avut-o mereu. Sunt atât de egoist când vine vorba ea încât nu e normal. Și mă tem ca egoismul acesta să nu devină altceva.

*Scuze pentru eventualele greșeli *