Adoptată

Capitolul 26

Luke

Decorațiuni de Crăciun. Asta e toată lista de cumpărături. Mă uit plictisit la raioanele pline cu globuri și tot felul de accesorii pentru brad. În fiecare an o lăsam pe Izabella să aleagă cum să facem bradul. Când era mică iubea să vadă bradul încărcat în toate culorile. Arăta strident și mereu aveam impresia că o să cadă din cauza decorațiunilor excesive. Dar Izabella se uita ore în șir la el, mândră. 

Acum că părinții mei și Amanda vor să decoreze casa de Crăciun nu mai sunt atât de entuziasmat. Niciodată nu mi-a păsat de aspectul casei mele. Când nu o aveam pe Izabella nici nu aveam brad în casă. Petreceam Crăciunul pe la prieteni, dar era mai mult o scuză pentru petreceri din care nu îmi prea mai amintesc nimic.  

Sincer, abia astept sa treaca sarbatorile si apoi să vină nunta si sa plece ai mei de aici. De când sunt ei aici simt că ma îndepărtez prea tare de Izabella. Nu vreau sa creadă că nu ţin la ea sau ca vreau sa o parasesc. 

O iubesc atât de mult. Nu pot să o pierd. Izabella e singura persoană stabilă din viața mea. Știu că ea mi-ar fi alături mereu. Niciodată nu mi-a trecut prin cap gândul că ea nu ar mai fi. Vreau să știu ce gândește. Ce simte. Ar fi mult mai ușor. Ne-am aruncat într-o groapă fără fund. Nu mai e cale de întoarcere. Mă tot mint că totul va fi bine. Că ne vom întoarce la normal. Dar e evident că nu se va întâmpla. Nimic nu va mai fi la fel. Trebuie să găsim o cale de lăsa totul uitării și să continuăm pe drumul cel bun. 

Dar cum aș putea să uit când deja s-au întâmplat prea multe? Când deja buzele ei au fost peste ale mele. Când deja i-am atins fiecare rotunjire a corpului ei. E mult prea târziu. Nu mai putem fi la fel după toate astea. 

Nu motivul că e fiica mea adoptată mă ține înapoi. Am făcut contractul de adopție doar pentru a o avea legal. Dar mereu am privit-o pe Izabella ca pe un copil. A crescut sub ochii mei. Nu-mi pot concepe cum acum cinci ani îi cumpăram păpuși, iar acum o sărut. Nu îmi pot da seama cum o pot să o dezbrac până rămâne goală în fața mea, când acum cinci ani eu eram cel care o îmbrăcam. Cinci ani. Doar atât au trecut. E doar un adolescent. Nu e moral!

- Ar trebui să iau globuri gri sau arginti?

Amanda vine lângă mine cu două cutii de globuri. Ridică câte una în sus și se uită nehotărâtă la ele. Se întoarce apoi spre mine.

- Umm... arginti cred. 

Bagă globurile în coș, dar nu pleacă de lângă mine. În schimb, își pune mâinile pe fața mea și îmi oferă un sărut. 

- Te simți bine, iubitule? Nu pari în apele tale.

Expir. Nu sunt în apele mele. Nu mai sunt pe nicio apă. 

- Nu îți griji. Sunt doar puțin obosit. 

Dă din cap, semn că a înțeles. Îi mai sărut buzele odată, apoi o las să continue cumpărăturile. Amanda. Sunt logodit cu ea. De ce mă gândesc la altcineva când sunt împreuna cu ea? Am decis că ea e femeia cu care vreau să îmi petrec restul vieții. Ea mă cunoaște și în cele mai rele momente ale mele. Și tot e aici, iubindu-mă. Iar eu ce fac? 

Am încercat totuși să mă distanțez de Izabella zilele astea. Deși mi-a zis că nu e bine să facem asta. Altfel nu mi-o pot scoate din minte. Când sunt lângă ea nu gândesc corect. Am stat mai mult cu Amanda doar pentru a mă gândi la altceva în afară de ea. Însă parcă mai mult e activă în mintea mea decât înainte. Oricât de mult timp aș petrece cu Amanda. Oricât de mult sex aș face cu ea. Tot Izabella e în capul meu. Devine frustrant! Nu pot sta în prezența ei și doar să privesc după ce toate astea. Trebuie să spun ceva. Ceva care să rezolve toate problemele.