Luke
Am ajuns de curând acasă. Toată ziua m-am gândit ce viitoare conversație pe care trebuie să o am cu Izabella. Sunt multe de spus. M-am tot gândit. Ceea ce facem noi nu e bine. Și știm că nu e bine. Și tot o facem. Fără nicio remușcare. Lucrurile dintre noi ajung mult prea departe. Și cu cât ne atingem mai mult, cu atât de adâncim mai tare. Nu mi-o mai pot scoate din cap.
Izabella e în pat. Îmbrăcată numai cu un tricou. Își ridică privirea spre mine, iar eu mă concentrez pe fața sa. Își dă părul peste ureche și îmi zâmbește ușor. Mă apropii.
- Știu, Luke. Am greșit. Nu trebuia să o iau pe Matilda să își vadă iubitul. Dar nu regret că am făcut-o. Îl iubește și e normal că vrea măcar să îl vadă.
Da. Am și uitat de asta. Aș fi certat-o dacă nu aș avea deja alte preocupări.
- Trebuia măcar să mă anunți. Dar nu despre asta voiam să vorbim.
- Atunci despre ce?
- Trebuie să vorbim despre noi. Toată chestia asta ajunge prea departe. Niciunul dintre noi nu pare că vrea să se oprească. Am spus că ne vom oprii, dar nu se va întâmpla. Nu așa de ușor.
Se încruntă. Nu înțelege. Din privirea ei îmi pot da seama. Știu că sunt schimbător. Nu aveam nicio problemă azi dimineață cu asta. Acum aduc în discuție din nou acest subiect.
- Ne vom oprii când simțim că e momentul.
- Și când va venit? Am să fiu sincer cu tine. Nu mă gândesc în a termina toată joaca asta. Sunt atras de tine, Izabella. Și, în loc să dispară acest sentiment, crește. De fiecare dată când te ating. E opusul a ceea ce vreau.
- Nu vreau să ne oprim. Îmi place când mă săruți. Și îți place și ție. De ce e atât de rău?
Mă simt depășit. Nu observă cât de greșit e asta? Am douăzeci și cinci de ani. Ea nu ar trebui să fie sărutată de bărbați de vârsta mea. Nu ar trebui să își dorească asta.
- Nu putem fi atrași unul de altul. Trebuie să ne oprim, Izabella.
- Nu trebuie dacă nu vrem. Ce contează că în societate nu e normal? E doar între noi doi. E ceea ce simțim.
- Ce simți? Atunci când te ating și sărut ce simți?
Nu răspunde imediat. Mă privește fără vreo expresie facială. Aștept nerăbdător să vorbească. Vreau să știu ce simte. Nu am vorbit despre ce simte ea. Nu s-a mai deschis în legătură cu asta. Iar eu nu vreau să o presez.
- Simt ceea ce simți și tu. Ți-am spus, am încredere în tine. Țin la tine. Ești singura persoană care îmi e alături.
Suntem numai noi doi. Iar asta e problema. Ne-am obișnuit unul cu altul. E singura persoană pe care o consider parte din familia mea. Singura persoană pe care nu vreau să o pierd vreodată. Nu aș suporta gândul acesta.
- Înțeleg. Dar nu putem continua așa mult timp.
Dă din cap și zâmbește slab.
- Știu.
Știe. Dar nu pare să conștientizeze asta. Precum nici eu nu o fac. Trebuie să ne oprim. Dar nu o facem. Tentația e prea mare.
Ies din camera ei, lăsând-o să doarmă. Mâine e Crăciunul. Toate pregătirile sunt gata și se vede că anul acesta nu am fost numai eu cu Izabella. Casa e mult mai decorată. Dar nu pot zice că sunt la fel de încântat ca în anii în care l-am petrecut de numai noi doi. Am urât sărbătorile din copilărie. Mereu erau drame atunci. Toți erau superficiali, interesați doar să se laude. Niciodată nu s-au simțit ca pe o bucurie aceste evenimente. Dar cu Izabella e altfel. Cu ea fiecare s-a simțit altfel orice sărbătoare.
CITEȘTI
Adoptată
RomanceIzabella a fost mereu un mister pentru cei ce au întâlnit-o. Mereu rece, tăcută și singură. Alunga repede pe cei ce nu îi puteau face față personalității sale complicate. Nu se străduia să fie plăcută. Credea că îi e menit să fie singură. Dar, când...