Adoptată

Capitolul 44

Luke

Agitația din ultimele zile mă amețește rău de tot. Încerc să stau cât mai departe de pregătirile de nuntă, dar e practic imposibil. Nu pot sta și să aștept să-mi facă altcineva nunta. Ar trebui să contribui și eu. Dar devine epuizant. Nu aș fi crezut că mă voi căsătorii așa repede. În urmă cu câțiva ani nici nu credeam că o voi face vreodată. Azi vine și familia Amandei. I-am întâlnit numai odată. Par o familie unită în comparație cu familia mea. Dar știu că e numai de fațadă. Ca orice familie superficială pe care am întâlnit-o.

- Bună!

Izabella își face apariția în bucătărie. Se pune pe un scaun și se uită absentă la masă. Nu arată bine. E așa de câteva zile. Și nu știu ce ar trebui să fac. Nu știu dacă pot să mai fac ceva.

- Buna iubito!

O salut înapoi și îi pun un bol de lapte cu cereale în față. Îl trage mai aproape de ea și mănâncă încet.

Nu am mai vorbit de ceva timp. O văd din ce în ce mai rar. Stă mereu în camera ei. Nici la scoală nu vrea să o mai duc. Ce-i drept nici nu se deranjează să meargă de prea multe ori. Dar când se duce, pleacă cu Marco. Cei doi au început să petreacă mult timp împreună. Și mă bucură faptul că Izabella are pe cineva lângă ea. Dar aș prefera să fiu acea persoană. S-a distanțat de mine foarte mult de mine. Nu asta am dorit să se întâmple. Nu vreau să o văd în fiecare zi cu moralul la pământ fără să pot face ceva. E așa din vina mea.

- Am auzit că vine azi familia Amandei azi.

- Da, vin mai târziu.

- De ce se adună atât de multe persoane aici? Nu îmi place.

- Nici mie. Dar așa e perioada asta.

Nu îmi mai răspunde. Mănâncă încet. Mă ignoră complet cât timp sunt în bucătărie. Nici măcar nu îmi aruncă o privire.

M-am obisnuit cu Izabella cea drăgăstoasă sincer. Acum ca o vad asa distanta mi se pare ciudat. Imi petreceam majoritate din timp cu ea, acum daca prind 2 ore cu cea e fantastic. As putea sa încerc eu sa ma apropii de ea dar apoi s-ar complica lucrurile intre noi. Ştiu că încă mă iubeşte. De fiecare dată când ma vede cu Amanda pleaca. Mă doare sa ştiu că nu e bine, mai ales când eu sunt cel ce ii provoacă suferinta.

- Pot sa nu plec azi la scoala? Nu ma simt bine... Îmi spune în şoaptă.

- În regulă.

Se ridică de pe scaun și face cale întoarsă. Probabil se va închide din nou în camera ei. Oftez. Nu știu cât timp mai pot îndura asta. Am stat cinci ani cu ea. Să stau cu ea în aceeași casă și să nu o pot vedea nu mă face mai împăcat. Îi simt lipsa foarte tare. Am fost practic lipiți unul de altul în ultimele zile. Iar distanța asta e mult prea bruscă. Nu vorbește cu mine decât dacă are nevoie de ceva. E ca și cum cinci ani în care am fost numai noi doi stau spulberat în câteva zile.

Azi suntem din nou numai noi acasă. Nu e prima dată când rămân singur cu Izabella. Dar e de parcă nu ar fi aici. Preferă să stea în camera ei decât să vorbească cu mine. Nu o învinovățesc, ce am putea vorbi? Dar măcar să stea cu mine. Nu s-a săturat de atâta singurătate? Pentru că eu da. Mă simt singur fără prezența ei. De parcă ceva lipsește. Ea lipsește.

Mă îndrept spre camera mea și mă trântesc în pat. Devin plictisit de orice. Nici măcar timpul petrecut cu Amanda nu mă face să mă bine. Înainte ajungea să-mi zâmbească și-mi aducea starea bună înapoi. Nu știu ce s-a întâmplat pe parcurs. A început să fie obositoare. Poate e doar din cauza nunții. Sau poate e din cauză că niciodată nu am stat o zi întreagă cu Amanda. O cunosc de când m-am mutat aici. O consideram o persoană enervantă. Dar am ajuns să ne petrecem timpul împreună. Relațiile pe care le-am avut cu ea în trecut mereu s-au terminat urât. De data asta am crezut că va fi diferit. Ne-am maturizat și ea pare perfectă. Dar poate e așa pentru că nu o văd prea mult timp. Când stau cu ea prea mult timp devine obositoare.