Adoptată

Capitolul 45

Izabella

Îl urăsc atât de mult în acest moment! Îi e frică. De ce îi poate fi frică? Îmi tot spune că nu va ieși bine. Dar nu văd ce ar fi așa rău. Nu îmi pot scoate din minte discuția noastră. Nici nu mai contează dacă simte sau nu ceva pentru mine. Pentru că o iubește și pe Amanda. Nu și-ar da relația perfectă cu ea pentru o relație cu mine. Nu avem nimic stabil.

Aud gălăgie de jos. Mă ridic din pat și merg cu pași mici spre ceilalți. Probabil a venit familia Amandei. Se aud voci necunoscute. Nu vreau să cunosc alți membrii ai blondei. Cred că sunt la fel de enervanți ca ea. Dar nu pot sta cu ei în aceeași casă și să-i evit. Ar fi imposibil. Deci nu are rost să amân momentul. Cu atât mai repede ne cunoaștem, cu atât scap de ei mai ușor. 

Calc pe fiecare treaptă a scărilor ce duc spre sufragerie. Nu mă grăbesc cu nimic. Încă încerc să îmi găsesc curajul să cunosc alte priviri necunoscute. Nu îmi place să întâlnesc persoane. Mă simt de parcă toată lumea mă privește diferit, deși nu îmi știu povestea. Când picioarele mele simt răceala gresiei îmi ridic privirea spre mica mulțime din față. Mă apropii de Luke, ce îmi observă prezența imediat.

- Tu cine ar trebui să fii?

Mă uit spre femeia ce pare copia mai în vârsta a Amandei. Îmi între deschid gura pentru a zice ceva, dar privirea aspră pe care mi-o aruncă mă face să-mi înghit cuvintele.

- Ea e fiica mea, Izabella.

Luke mi-o ia înainte și îi mulțumesc în gând pentru asta. Nu cred că aș putea vorbi când toți ochii sunt pe mine și mă privesc de parcă aș fi un intrus.

- Fiica? Oh, draga, de ce nu mi-ai spus că te măriți cu un bărbat ce are deja un copil? Întreabă mirată femeia.

- Mamă, e adoptată.

Femeia se strâmbă la auzul cuvintelor. De ce toată lumea are o problemă cu asta? Mereu aceeași conversație, mereu același răspunsuri. Și mereu aceleași priviri mirate. De parcă aș fi nu știu ce extraterestru ce nu are voie să fie în preajma nimănui.

- Dar ești tânăr, de ce să adopți un copil la anii ăștia?

Spune duioasă femeia ce se vede că a născut-o pe Amanda. Două scorpii. Se comportă de parcă i-am distrus viața lui Luke.

- Nu cred că vârsta definește responsabilitatea unei persoane. Mă pot descurca cu Izabella.

Femeia dă din cap, deși nu pare să fie de acord cu el.

- Câți ani ai, fetiță?

Un băiat se apleacă la înălțimea mea zâmbindu-mi ca la un copil de cinci ani. Nu mă chinui să îi zâmbesc înapoi.

- Am șaisprezece ani.

Răspund totuși. Nu mi se pare că arăt mai mică sau mai mare pentru vârsta mea. Chiar arăt ca un copil de toată lumea se comportă de parcă aș fi unul?

- Eu sunt Mark, apropo.

Se prezintă băiatul. Nu îi dau un răspuns înapoi. Nu vreau să îl cunosc.

- Ești de seama cu Emma. Ea are cincisprezece ani.

Spune mama Amandei și face semn spre fata de lângă ea. Abia acum o observ. Îmi zâmbește.

- Bună Izabella, sper să ne înțelegem bine.

Deodată ce esti rudă cu Amanda nu prea cred...

Îi zâmbesc totuși fetei pentru a fi politicoasă. Privirea ce mi-o aruncă vrea să pară dulce, dar pe mine nu mă păcălește. Nu îmi place de ea. Și probabil nici ei de mine.