My Strange Husband {Jeon JungKook}

<46>

^Perspectiva Jasminei^

Îmi duc mâna la frunte, dezorientată. Simțeam o durere cumplită în zona capului. Atât gâtul, cât și buzele mi le simțeam uscate.

Îmi deschid ochii cu greu, ignorând sentimentul de amărăciune din tot corpul meu.

Încet, încet mi se dăduse ceața de pe ochi , reușind acum să captez imagini mai clare și să mă focusez pe silueta din fața mea.

Fața mea luase o expresie încruntată când îmi dau seama că mă aflam înapoi în dormitor, iar JungKook mă privea îngrijorat.

,, Ești bine? " mă întreabă acesta îngrijorat, punându-și mâna pe fruntea mea

,, Ce s-a întâmplat?" mă ridic în șezut, îndepărtându-i mâna lui JungKook de pe fruntea mea ușor

,, Te-am găsit inconștientă în pădure." răspunde acesta, privindu-mă serios

,, Și Brownnie? Ce s-a întâmplat cu el?" ultima oară, îmi amintesc că am scăpat lesa din mâna. Sper să nu fi fugit

,, L-am găsit încolăcit în jurul tău, având capul pe pieptul tău "

Aprob din cap, dând să mai spun ceva, dar sunt imediat întreruptă când JungKook își drege galsul într-un mod iritat, făcându-mă să mă panichez.

,, Ce ți-am spus eu ca să nu ieși afară? Ți se pare că am spus asta doar ca să-mi răcesc gura degeaba?"

,, JungKook..." spun eu cu o voce tremurândă, văzând frustrarea din ochii săi

,, Niciun JungKook! " se răsteşte acesta nervos ,,Te-am adus aici ca să te țin în siguranță și să te protejez, nu să faci tu ce vrei. Trebuie să-ți reamintesc că sunt oameni care încă te caută?" înghit în sec când acesta se enervează din ce în ce mai mult ,,Chiar m-ai supărat!" pufăie nervos, ridicându-se în picioare

Îl privesc cu coada ochiului, știind și fiind acum foarte sigură că el s-a supărat destul de rău, judecând după expresia sa și după felul în care mă privea.

Categoric, voia să spună mai multe. Dar se abținea, știind că acele cuvinte reținute mă vor răni la auzul lor.

Voiam să-mi deschid gura în apărarea mea. Voiam să-i spun că nu mai suport să stau 24 din 24 închisă aici. Și eu aveam nevoie de aer și de recreere.

Dar, și eu la rândul meu mă abţineam. Știam că era și vina mea aici. Am ieșit fără acordul său, fără să cunosc locul, fără să-mi pese că cineva mă caută și plus că l-am îngrijorat pe el de a trebuit să plece de la serviciu.

,, Îmi cer scuze, nu am vrut să te pun într-o situație din asta " spun cu o urmă de regret, neavând curajul să-l privesc în ochi

,, Nu pe mine mă pui într-o astfel de situație, ci pe tine. Gândește-te prima dată la tine înainte să faci ceva de care, probabil, îți va părea rău mai târziu !"

Cu astea fiind spuse, acesta părăsește încăperea, lăsând în urma sa doar un val de aer rece și nimic mai mult.

Îmi trântesc capul în perne, oftând zgomotos. Știam că l-am supărat și nu avea de gând să se lase împăcat prea repede.

Știam că era vina mea în asta și de aceea mă simțeam afectată de privirile sale reci care mă străpungeau până în măduva oaselor.

Acum trebuia doar să mă gândesc la o idee de acum aş putea să-l împac. Desigur că nu avea de gând să se lase aşa ușor împăcat, dar trebuia să încerc.