My psycho girl

Capitolul 32

Pov. Nick

Îmi trec nervos mâna prin păr, stau în fața ușii de 30 de minute și nimeni nu îmi spune nimic, am ajuns acasă, iar doctorii o consultă, știu că ceva nu e bine, nu trebuia să dureze atât. Am dublat paza de la vilă, nu îmi permit surprize. Isabelle trebuia să plece și ea în Canada, nici ea nu m-a sunat să mă asigure că e bine, noroc cu Dylan, a plecat pe urmele ei.

Miriam:Domnule Iglesias, trebuie să vorbim, haideți să mergem într-un loc mai privat să vorbim.
Nick:În biroul meu, să nu ne deranjeze nimeni!!

O conduc pe doamna doctor în biroul meu și îi fac semn să ia un loc.

Nick:Ceva de băut?
Miriam:Nu, mulțumesc, să trecem la subiect.
Nick:Spuneți.
Miriam:E grav, trebuie dusă la dezitoxicație, e un miracol că e încă în viață, pulsul cardiac a scăzut foarte mult, e sub limită din cauza drogurilor administrate direct, în aortă, iar pastilele din stomac o distrug pe interior, afectează creierul, din fericire niciun organ intern nu este avariat, iar creierul a fost supus unor șocuri repetate, cum să mă exprim mai bine, traume, a trecut printr-o perioadă stresantă și solicitantă, iar pastilele i-au adus halucinații, chiar acum colegii mei îi fac spălături stomacale, va fi un proces lung, de ce să vă mint.

Strâng cu putere paharul din mâna până ce se sparge în cioburi ascuțite ce îmi străpung mâna.

Miriam:Domnule!! Să aduc n..
Nick:E în regulă, dacă nu mai ai nimic de spus poți ieși.
Miriam:Am lăsat ce era mai rău la sfârșit... Picioarele ei nu mai funcționează la nivel optim.
Nick:Și asta ce dracu mai înseamnă?!!
Miriam:Va fi țintuită în scaunul cu rotile și nu sunt sigură că va mai putea merge vreodată.
Nick:Vă rog să ieșiți! Acum!

Femeia iese în fugă din birou și închide ușa un urma ei.

Cum să nu mai meargă?! Ce a făcut îngerul meu să merite asta?! Dau cu pumnul în birou și arun pe podea toate actele și lucrurile de pe birou, trântesc scaunul și mă pregătesc să lovesc peretele, dar mă opresc. Ce fac eu aici? Ea se zbate acolo să supraviețuiască, iar eu o las să sufere singură, fără să îi fiu alături. Telefonul îmi sună încontinuu de zece minute și nu sunt sigur că vreau să răspund.

Nick:Ce vrei?
Igor:Ai găsit-o?!
Nick:Da...
Igor:Cum e, e bine? Vin să o iau.
Nick:E moartă Igor și asta doar din cauza ta, nu ai vrut să îmi spui unde e, doar din cauza ta e moartă!!! Mă auzi, mâine e înmormântarea!!!

Din celălalt capăt al firului se aude un zgomot puternic, ca mai apoi să se închidă apelul. Trebuie neapărat să văd cum dreg asta.

Nick:Nate!!!! Nathan!!!
Nate:Da Nick, ce e?
Nick:Fi atent.

Pov. Sarah

Îmi deschid ochii și mă uit la Nicolás care îmi ține mâna într-a sa și își ține capul pe picioarele mele. Vreau să îmi mișc piciorul, dar nu reușesc, ce se întâmplă, eram în locul ăla îngrozitor și el a venit, iar de acolo mi s-a rupt firul.
Vreau să țip să îl întreb ce se întâmplă, dar corzile mele vocale eșuază, nu pot să scot decât un murmur stis pe care deabea dacă îl aud. Mâinile mele sunt vineții, pline de înțepături de ace și perfuzii. Încep să plâng, e ultimul lucru pe care îl mai pot face, memoria mea e încă în ceață, nu îmi aduc aminte o bună parte din perioada în care am stat acolo.

Nick:Scumpo, Sarah, nu plânge, e ok, sunt aici, te doare ceva?

Dau negativ din cap și mă uit la el.

Nick:Spune ceva, să îți aud vocea melodioasă. Te rog, aici vei fi bine.

Încerc să îi spun că nu pot, dar nu iese nimic.