Jurnalul unei ființe complicate

Pe marginea prapastiei...

Exact asa ma simt. Explicatiile pot fi multe: sunt stresata, speriata, ocupata, plictisita si, mai ales, nesigura. 

Pentru mine prapastia este sinonima in acest moment cu depresia. Si cum eu in ficare toamna sunt in pragul depresiei, anul asta incerc, ca de obicei, sa ma lupt cu ea. Sa ma opun si sa nu o las sa puna stapanire pe sufletul meu. Si pare ca, cu cat ma lupt mai mult, cu atat mai mizerabil ma simt.

Sunt momente in care ma doare, efectiv, sufletul. Simt cum bucati din inima mea se rup la fiecare gest sau vorba pe care eu le interpretez ca fiind rau voite. Nu suport sa mi se spuna nimic inaceasta perioada. As putea sa plang intr-o secunda. Si nu exagerez, exact o secunda, pe ceas, mi-ar lua sa incep sa plang. Deja ochii mi-s umezi. Dar nu sunt surprinsa. In perioade ca astea, lacrimile stau la panda precum vulturii si asteapta sa imi acopere obrajii si sa ii sareze.

Nu ma pot bucura de nimic. Am fost aseara in oras cu niste prieteni si nici macar nu stiu cand a trecut timpul sau ce am facut cat am fost acolo. Chestia asta ma intristeaza si mai mult. Dar, chiar mai tare, ma intristeaza faptul ca in perioada asta relatiile mele de prietenie sunt in pericol, pentru ca indiferent cat de groaznica as fi in “timpul liber”, sunt oribila atunci cand sunt trista. Am tendinte de cearta si sar in sus din orice.

Nu cred ca voi mai fi capabila, pentru mult timp, sa controlez asta. Simt ca din clipa in clipa voi cadea in prapastie si ca nu voi mai putea sa ies niciodata. Depresia e crunta. Mama a avut depresie si nu o vedeam cu saptamanile pentru ca nu iesea din camera ei, iar tata nu imi dadea voie sa o vad in starea aceea. Ea a reusit sa iasa din depresie. Eu ma tem ca nu sunt la fel de puternica, sau cel putin nu voi mai fi, dupa ce voi pica. Tocmai de asta nu imi pot permite sa ma las dusa de val.

Uneori chiar imi doresc sa cad in prapastie. Imi imaginez cum ar fi. Cred ca va fi ca o cadere eterna, in neant. Ca voi pluti asa ca o barca in deriva, fara sa mai stiu de nimic. Nici de relatia care nu ma mai multumeste, nici de prietenele care nu ma mai inteleg si pe care le simt straine, nici de jobul care ma solicita, nici de facultatea care nu imi va servi la nimic.

Exact! Cam asa gandesc eu in perioada asta. Totul e negru. Ca sufletul meu…