Jurnalul unei ființe complicate

Mereu mi-am spus că nu-mi pasă...

Ai voie să speri, dar nu ai voie să ai așteptări. Ai voie să-ți dorești orice și să visezi, dar nu lăsa toate astea să te distrugă. 
Știi ce? De fapt, ai voie să faci orice și să fii oricine, oricum. Nici măcar nu trebuie să-ți pese de ceea ce gândesc alții și , mai ales, de părerea celor care nu te cunosc. 
Poate că va veni o zi când iubirea va inunda fiecare colțișor lăuntric și te va înălța pe culmi inedite. 
Ori, poate va veni vremea când te va distruge.
Dar... oamenii care te iubesc cu adevărat nu te vor distruge. Și trebuie să speri că așa este. 
Însă, nu sta cu brațele deschise și nu aștepta să primești. S-ar putea să fii dezamăgită.

Ochii tăi privesc strălucitor orizontul... 
Inima-ți bate puternic și-ți dorești iubire. 
Speră, dar nu aștepta chiar... tot.

 

 Mereu mi-am spus că nu-mi pasă...

Că o să fie bine...

Că nu o să dureze prea mult...
Că am să trec peste. 
Greșit. Știi ce? 
M-am săturat de oameni care nu mă inspiră în niciun fel, care mă vor jos, care nu mă apreciază și nu mă doresc. 
M-am săturat să trag de ei și de situații. 
M-am săturat să fiu eu cea care ”înghite tot” pentru ca totul să fie ”ok”.
M-am săturat să aștept în tăcere să se schimbe ceva, cumva, cândva. 
M-am săturat de clișee și lucruri inutile. 
Sunt sătulă de oamenii fără bun simț, fără niciun obiectiv, fără perspectivă, fără suflet, fără viață, fără... nimic.
M-am săturat de oameni care nu observă cât de mult încerc eu să le fiu pe plac, cât de mult muncesc și cât de mult îmi pasă. 
Nu-s egoistă. Doar că m-am săturat de oameni care nu mă iubesc. 
M-am săturat să-mi pese de toți și altora să nu le pese nici măcar vreun pic de mine.

Îmi las mâinile să cadă libere pe lângă corp, îmi strâng ochii și pumnii micuți, expir și mă eliberez de tot. 
Nu mai sunt ce-am fost. Nu mai sunt ce sunt.

                  Nu știu ce ai simțit tu când mi-ai atins mâna, dar eu am simțit un val de nebunie dulce atacându-mi venele și m-am visat zburând pe culmi ale fericirii. 

Dar, nu ți-am spus-o. Am râs molipsitor și am continuat să vorbesc energic. 
Nu știu ce ai simțit tu când m-ai privit atât de intens, dar eu m-am simțit jupuită de mine, sfărâmată în bucăți, în timp ce fiori incontrolabili și teamă ciudată îmi cutremurau trupul.
Nu știu ce ai simțit tu când te-ai apropiat de mine, nu știu ce ți-ai dorit sau ce ai visat, dar eu am simțit că mă dizolv.

Bineînțeles că nu ți-aș spune niciodată. Bineînțeles că nu ți-aș arăta cum mă simt, ce gândesc,ce vreau. Bineînțeles că mă voi preface indiferentă în anumite momente când ar trebui să urlu de entuziasm. Bineînțeles. 
Dar,hei, știi ce... poate că nu-ți voi spune toate astea, dar atunci când îți voi cuprinde și eu mâna și ți-o voi strânge ușor în a mea , ori atunci când degetele mele se vor plimba prin părul tău bine aranjat, vei simți și tu fiori, vei simți și tu fericire, teamă, agonie, dorință și viață. 
Nu-ți voi spune,dar te voi face să simți. Poate ca și mine, poate în același timp cu mine. 
Apoi, ne vom vorbi privindu-ne și poate că privirea ta-mi va spune că mă iubești și m-ar ucide , sau poate că privirea mea îți va șopti tot. 

                                                 

                                              Eu știu?
Suntem atât de ciudați uneori. Mă întreb dacă Universul nu a complotat la toată această dramă,tragedie,comedie, piesă de teatru ieftină și încâlcită, ori cea mai frumoasă poveste. 
Mă întreb: oare cine a știut că suntem atât de nebuni și ne-a adus... aici ?