Jurnalul unei ființe complicate

Oamenii pleacă...

Pentru cei care se așteaptă ca această postare să fie un text în care eu o să explic de ce oamenii pleacă, am următorul mesaj: nici eu nu știu acest lucru, vă puteți opri cu lectura aici. Nu am răspunsuri, doar multe întrebări. Pentru ceilalți, care vor să afle aceste întrebări și răspunsurile pe care am încercat să mi le dau mie, îi rog să citească în continuare și să mă ierte dacă nu am scris așa cum s-ar fi așteptat să o fac.

Oamenii pleacă chiar dacă nu dorim să o facă. Nu avem putere de decizie asupra nimănui, asta nu o înțelegem. Nici rugăminți, nici lacrimi, nici amenințări nu vor face să rămână un om care este hotărât să plece. Cred că este exact ca o boală incurabilă: în momentul în care este în stadiul avansat, nu mai poate fi tratată. Exact așa se întâmplă și cu plecările oamenilor dragi: o dată luată hotărârea de a merge mai departe, nimic nu poate înfrâna această dorință de eliberare.

Am fost, rând pe rând, femeia părăsită și femeia care a părăsit. Nu știu care din rolurile menționate mi-a displăcut cel mai mult. Nu este nimic bun în despărțiri, niciodată. Sau, cum spun englezii: ”What’s the good in goodbye?”

Am fost femeia părăsită când, în naivitatea mea, m-am abandonat iubirii fără a mă gândi și am crezut în povești cu finaluri fericite, unde oamenii rămân împreună până la adânci bătrâneți. Am apelat la rugăminți, la mici șantaje, la promisiuni, la lacrimi, la amenințări; nimic nu a putut opri omul care ținea deja mâna pe clanța ușii și era hotărât să nu mai privească înapoi.

Cred că, pe de-o parte, suntem vinovați de plecarea oamenilor din viața noastră. Aș putea discuta de două cazuri: fie suntem noi cei care influențează plecarea prin lipsa afecțiunii (și atunci nici plecarea omului pseudo-iubit nu este extrem de dureroasă) sau capacitatea de a o arăta și naivitatea de a ne dărui inima persoanei despre care nu știm mai nimic și a ne face scenarii terminate întotdeauna cu happy-end-uri.

Uneori nu este nevoie de un “Vreau să pleci!” rostit tăios pentru a alunga un om din viața ta, alteori nici cel mai fierbinte “Rămâi cu mine!” nu-ți va aduce înapoi omul iubit. Au fost oameni care m-au împins prin comportamentul lor, spre ușă și nici când m-au văzut în fața pragului nu m-au oprit. Și de ce să rămân într-un loc în care nu m-am simțit bine primită?

Am fost femeia care a părăsit și mi s-a părut de multe ori mai dureros decât să fiu părăsită. Am citit acum ceva vreme o carte “Dragostea durează trei ani” (nu, nu cred asta!) și am dat peste un citat: “Pentru că, atunci când faci pe cineva să sufere, cel mai distrus ești tu însuți.” Da, cred în asta. Poate sunt o persoană prea sensibilă, poate mulți dintre cei care citesc asta acum se recunosc. Mi-e greu să fiu călău al iubirii, să frâng inima omului care mă iubește. Mi-e aproape imposibil să apăs pe clanță, iar când o fac rămân mult timp în fața ușii încercând să nu aud strigătele omului pe care-l părăsesc. Greșesc cu ceva? Ar trebui să nu fiu afectată? Probabil că da, mai am cu siguranță multe de învățat.

Câteodată, oamenii se întorc…

Se întorc pentru că știu că vor fi bine primiți și au impresia că pot intra și ieși din viața ta ca dintr-un magazin de suveniruri. Intră puțin, iau câteva săruturi, îmbrățișări sau nopți de amor, plătesc cu vorbe frumoase și mincinoase de cele mai multe ori și pleacă, fără ca măcar să spun mulțumesc. Nu închid ușa. Se întorc iar și iar, iau câte puțin, ca și cum ar retrage sume mici dintr-un cont bancar. Și într-o zi se întorc și în geamul magazinului stă scris pe un afiș A4, cu un scris neglijent, de mână “Am dat faliment. Nu mai am nimic de dat.” Uneori regretă și se trezesc abia când văd aceste cuvinte, realizează că de nicăieri altundeva nu au mai primit lucruri atât de frumoase și dau ocol magazinului sperând că totuși va ieși cineva, alteori merg mai departe și ridică din umeri.

Câteodată se întorc schimbați. Da, cred în oamenii care se schimbă, cred în iubire care reînvie după ani și ani de zile. Poate pentru că sunt o romantică incurabilă cu o mare naivitate, poate pentru că am citit prea multe romane de dragoste. Se întorc schimbați și sunt primiți în brațele care i-au iubit în tăcere ani lumină sau se întorc și realizează că nu mai sunt primiți; porțile sufletului sunt zăvorâte și o voce neprietenoasă șoptește “Nu mai primesc musafiri”.