Jurnalul unei ființe complicate

Cafeaua se racise...

Era undeva pe la sfarsitul lui decembrie,desi temperaturile ridicate de afara te duceau cu gandul la primele zile de primavara.

Cafeaua se racise de mult,ceea ce era destul de ciudat,avand in vedere ca de cand devenise obsedata de gustul lichidului fierbinte,golea cani peste cani dintr-o inghititura si tot nu se satura,dar astazi ceva era schimbat la ea.Purta aceasi vestimentatie comoda cu care ma obisnuise si pe masa avea cartile care o inconjurau zilnic,dar pentru prima data erau inchise.

Privea pierduta la trecatorii care se pierdeau pe bulevardul aglomerat.Se juca cu lingurita si ducea din cand in cand cana la gura,dar putea sa jur ca nu lua nicio inghititura.

As fi vrut sa ma duc la ea,sa ma asez in fata ei si sa o intreb ce s-a intamplat cu fata pe care o vedeam zilnic,de mai bine de un an,in acelasi loc,la aceasi ora citind carti si sorbind dintr-o cafea,dar cum as fi putut sa o fac?

La urma urmei sunt doar un strain pentru ea,la fel este si ea pentru mine.Nu m-am ridicat de la masa la care stateam,desi fiecare celula din corp imi ordona sa o fac.

Am stat neclintit,privind-o minute in sir,pana cand s-a ridicat si si-a bagat cartile in geanta pe care o avea.

Am vazut cum pune o bancnota sub cana de cafea si pasesete spre iesire.Mi-a zarit privirea inainte sa iasa pe usa si mi-a zambit.Era un zambet trist,care s-a refugiat rapid in inima mea.

M-am ridicat dintr-o miscare,am lasat niste bani pe masa si am plecat dupa ea.M-am trezit privind in stanga si in dreapta pe trotuarul plin cu oameni.I-am zarit suvitele caramizii si am luat-o dupa ea.Am prins-o de mana cu o secunda inainte de a aluneca in fata unei masini.S-a intors si m-a privit speriata.

Avea o privire blanda si niste ochi de un verde zbalacit,dar inacelasi timp stralucitori,as putea spune.Mi-a multumit,cu o voce ragusita si s-a ghemuit la pieptul meu.Mi-am trecut mana peste umerii ei si am strans-o cu putere.

Din ziua aceea,la aceasi ora,la aceasi cafenea ca si pana atunci,nu mai stateam singur la o masa de lemn,stateam impreuna cu ea,cu straina care ma fermecase din prima clipa in care o vazusem.
Trecusera cativa ani de atunci,cand in timpul unei conversatii banale mi-a marturisit un lucru care mi-a inghetat sangele in vene.”Am vrut sa ma sinucid in ziua aceea,in ziua in care m-ai tras din fata masinii.”Vedeam pe chipul ei greutatea cu care rostise acele cuvinte.

Mi-am pus mana peste a ei si i-am sarutat fruntea.A suspinat si s-a facut mica in bratele mele.O tineam strans si nu voiam sa ii dau drumul,nici nu am facut-o din ziua aceea.
Intr-o alta zi am intrebat-o daca vrea sa iasa cu mine,iar ea mi-a raspuns razand ca face asta de ani.Am reformulat intrebarea,iar ca si raspuns buzele ei s-au lipit de ala mele.

Au trecut ani,iar acuma,cand stau si scriu aceste randuri imi dau seama ca noi suntem cei care ne alegem soarta,prin alegerile pe care le facem.In ziua aceea,de mult apusa,am ales sa plec dupa ea si alegerea pe care am facut-o i-a salvat viata.

Alegerea aceea a fost alegerea care mi-a marcat destinul,alegerea care mi-a aruncat dragostea in brate si mi-a daruit de-a lungul anilor zile intregi de fericire,alaturi de mama copiilor mei.