Jurnalul unei ființe complicate

"Ce mai faci, străine? Ești bine?

"Ce mai faci, străine? Ești bine?

Eu m-am decis să-ți scriu. După cât timp? Nu mă pune să calculez! S-ar putea să mă-ntristez puțin că a trecut atât de mult timp și să mă apuce nostalgia.

Mă gândeam astăzi, în tramvai, că dacă m-ai vedea acum pe stradă s-ar putea să nu mă recunoști. Mă întreb totuși dacă această nouă eu ți-ar stârni curiozitatea, dacă ai vrea să facem cunoștință. Hai să fim din nou străini și să facem cunoștință. Dar nu străini cu amintiri, ci așa, de-adevăratelea, doi oameni care nu se cunosc.

Realizez cu puțină tristețe, și poate și puțină compasiune pentru copilul care am fost, că acum nici o privire nu mi-ai mai arunca. Și, la o adică, de ce să te uiți la tipa asta scundă, cu părul răvășit care stă tot timpul cu nasul într-o carte? M-ai găsi plictisitoare, pun pariu! Cu adevărat trist e că și eu te-aș găsi pe tine la fel de plictisitor.

Am încetat să fiu fata care dăruiește totul fără să se întrebe dacă celălalt va dărui măcar jumătate din ceea ce a primit. Relația noastră a fost o lungă sumă de așteptări: te așteptam la locul de întâlnire, te așteptam să mă suni, te așteptam să renunți la orgoliu, te așteptam să mă iubești. Pe principiul lui Caragiale cu "ai puțintică răbdare". Doar că tu ai întârziat de fiecare dată.

Dacă m-ai întâlni astăzi probabil că nu m-ai recunoaște. Nu-mi pasă că ies nemachiată din casă atâta timp cât am o carte în care să-mi afund nasul. Am încetat să fiu fata care se împrietenea cu toți doar pentru că ura să se simtă singură. Acum nu mai petrec timpul cu oamenii care nu-mi sunt dragi. Am încetat să mai fiu adolescenta care se voia a fi rebelă când chiulea o oră sau două ca să stea lângă tine. Astăzi știu că trebuie să muncesc mult ca să ajung acolo unde îmi doresc.

Cândva am crezut că te voi iubi "pentru totdeauna". Astăzi știu că iubirile mor, prioritățile se schimbă și oamenii cresc.

Cu drag,

o străină."