Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 3 - Aiurit.

Aiurit.

Rosella

Îl urăsc.

Pur şi simplu îl urăsc.

Nu am încredere în el, iar Anastasia nici nu ştiu cum a reuşit să lege o prietenie sau o relaţie cu el.

Mă îndrept cu paşi grăbiţi spre campus, cu gândurile vraişte. Sunt foarte supărată pe profesoară. Sunt supărată pe mine, că am ales să am de a face cu acest imbecil.

De fapt, n-am ales eu, îmi zic.

Parcă totul vrea să iasă prost de câteva zile.

Iar acum, mai şi am de facut un proiect cu el până marţi. Ajung în camera mea şi mă întind în pat, extenuată peste măsura de orele de curs.

Un ciocănit în uşă mă determină să oftez lung şi să mă deplasez mofturoasă până la uşa holului, ca apoi s-o deschid şi să dau nas în nas cu un nenorocit. Cred că aţi ghicit cu cine.

― Ce vrei? îl întreb apăsat. Si cum ai facut rost de numarul camerei unde stau? Defapt, nu-mi spune.

― Stai...

Trag de uşă ca s-o închid, dar îşi strecoară piciorul. Aş putea să i-l rup chiar acum sau măcar să-l fac să urle dureros ca să se înveţe minte să nu mai fie aşa de nesimţit, dar..

― Uite, stiu că azi am fost puţin cam, nesăbuit..

― Puţin? îmi arcuiesc o sprânceană.

― Nu vrei să vorbim între patru ochi? mă întreabă.

― Crezi că sunt aşa de fraieră ca să te las să intri? Cu cine crezi că vorbeşti, cu un copil?

Se încruntă.

― Drace, mi-am cerut scuze! Ce naiba mai vrei?

― Să mă laşi în pace! îi strig şi reuşesc să închid uşa.

După ce încui uşa de trei ori, ca să fiu sigură ca nu mai dau de aiurit, aşa, din neant. Mă îndrept spre bucătărie şi-mi pregătesc o cafea, lăsând aburul parfumat să-mi inunde nările. Iau cana de cafea în mâini, chiar dacă este destul de fierbinte şi există riscul să mă ard. Ies pe balcon şi asez cana pe pervaz, luându-mi timpul necesar să respire în voie.

Nu vreau să mă grăbesc. Viaţa este ea destul de scurtă. Mereu am fost prinsă într-o grabă continuă: trebuie să fac aia, trebuie să ajung dincolo, dar nu mi-am pus niciodată întrebarea ,, mă simt oare fericită?''.

Unele lucruri le facem pur şi simplu din nevoie. Dorinţa scade pe măsură ce înaintezi în varstă, nu vrei să te laşi ghidat decât de ceea ce este important. Trebuie să trăim clipele frumos, de parcă ar fi ultimele zile în care am avea ocazia s-o facem. Câteodată, poate fi prea târziu. Şi, trăind fiecare zi de parcă ar fi ultima, ne bucurăm tot mai mult de ceea ce avem.