Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 4 - Durerea nu este suferință.

CAPITOLUL 4

DUREREA NU ESTE SUFERINȚĂ.

Alexandra Marcilińo

Merg la Chase, incercand sa uit discutia cu Mario. Posibil sa fi exagerat cu glumele mele proaste. Cateodata nu imi dau seama cat de mult pot rastalmaci viata cuiva. Cat de mult o pot complica. Si chiar daca nu-l cunosc, am vazut cat de mult il doare. Sincera sa fiu, ma invart prin toata locuinta, o dau peste cap incercand sa dau de fratii mei, dar pana la urma sunt escortata de un barbat mai batran, zambaret, care ma binedispune de cand il vad.

― Semeni cu o persoana draga pe care am pierdut-o, imi spune. Este de multi ani plecata alaturi de ingeri.

Nu stiu daca abereaza sau vorbeste serios, dar eu ii tot zambesc fara sa scot vreun cuvant. Daca el asa spune, atunci asa sa fie. Eu il cred pe cuvant. Ajung in fara unei camera si privesc curioasa, observandu-i pe ai mei frati cum stau plictisiti: unul intins pe covor, altul lovind peretele nervos de parca ar fi venit sfarsitul lumii.

― Alexandra! aud cand intru, dandu-si seama ca ma aflu, ca prin minune, in fata lor. Esti bine? Ti-a facut nemernicul ala ceva?

Deodata, ca sa nu-I trezesc suspiciuni, ii spun:

― Nu, nu mi-a facut nimic.

Totusi, mint cu nerusinare. Nu stiu daca ma crede, a muscat-o sau stie ca nu ii spun adevarul, dar ma lasa sa il privesc pe Carlo cum perie covorul. Acesta se ridica si ma strange intr-o imbratisare, iar eu il las inabusindu-mi un oftat. Nu mai sunt eu de imbratisari, dar fie, nu strica una!

― Multumim, spune Chase incercand sa afiseze un zambet. Spune-mi, cum te numesti?

Batranul face un pas in fata pentru a-l privi mai bine, apoi spune:

― Giuseppe, dupa care se pregateste sa plece. Eu zic sa aveti grija pe aici, de cand traiesc prin acest loc totul ascunde numai secrete si nelegiuri. Iubire, blesteme si razboaie. Feriti-va de tot ce puteti!

Ne paraseste si eu il fixez pe Carlo cu o expresie confuza, in timp ce Chase isi duce mainile spre barba. Se gandeste el la ceva, sunt sigura. Chiar si asa, cum sa scapam cand aceasta casa este pazita de o suta de mii de bodyguarzi, gorile si urangutani? Oamenii astia oare dorm? Mda, ma rog, nu ca ar fi treaba mea, dar presupun ca de asta sunt morocanosi.

― Trebuie sa facem cumva sa iesim de aici, adauga fara sa-si ia privirea de la balcon. Sta cu mainile dus la spate, pozitia corpului dreapta, fara ca macar sa se miste.

― Trebuie? Sasai. Logic ca o sa iesim. Noi nu vom fi prizonierii lor, mai ales in astfel de circumstante. Nu suntem vinovati, am trecut intamplator prin zona lor de actiune, iar acum se pregatesc sa ne faca si felul cincisprezece. Nu-I asa ca asta ne-am dorit dintotdeauna?

Logic ca nu ne dorim asta. Daca as putea da timpul inapoi, m-as intoarce din nou la mama, mai ales ca a avut dreptate. Stia ce se afla pe aceasta lume, iar eu nu am ascultat-o. Niciunul dintre noi nu a facut-o, acum aflandu-ne pe un teriotoriu pazit si securizat din care nu mai avem scapare. De ce trebuie mereu sa facem ceea ce ne dorim in loc de ce ni se spune? Ca sa ne simtim mai bine? Ca sa ne simtim stapani pe noi?

― Mai bine nu ne aventuram, spun fara sa-l privesc nici macar pe Carlo. Este vina mea ca va aflati aici.

Amandoi ma fixeaza curiosi, mai ales ca eu nu imi niciodata scuze si nu imi regret cuvintele, vorbele sau actiunile. Niciodata nu ma abat de la ceea ce imi doresc sa fac, posibil de aceea sunt atat de surprinsi. Chiar si asa, ei nu ne vor da drumul pana nu afla ce isi doresc de la noi. Mafiotii mereu cer ceva in schimbul libertatii, sau in general oamenii care joaca poker fara sa puna la mijloc ceva. Ci noi, cei care avem ceva in joc suntem cei mai slabi. Pentru ca, ne-am lasat manipulati. Ne-am lasat condusi de cele mai puternice sentimente si dorinte, iar acum, iata-ne aici.