Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 6 - Îmi pare cunoscută.

Rosella

Închid uşa şi respir uşurată, ştiind că omul pe care-l iubesc se află faţă în faţă cu mine. Îmi era atât de dor să-i simt braţele înconjurându-mi corpul, îmi era dor de tot. Îmi era dor de noi. De fiecare dată când îl ignoram, mai exact, îmi ignoram sentimentele, inima mă înţepa puternic. Era tristă ca nu putea să bată alături de a lui.

Degetele noastre stau încolăcite, parcă prinse într-un dans neîntrerupt de nimeni. Joacă un vals, pe care noi nu-l înţelegem. Nu înţelegem mişcările, dar le putem simţi. Căci pielea lui şi pielea mea se ating.

Îmi cuprinde bărbia şi mă fixează cu ochii săi verzi, ademenitori, iar eu îl privesc obedientă, vrăjită parcă de aceştia. Timpul stă în loc când ochii noştri se întâlnesc, dar măcar impactul nu este fatal.

El fusese cândva un mafiot de temut, cu inima şubredă, frântă de un monstru cu colţii ascuţiţi. Era coşmarul său etern şi totodată, cel care-i furase fericirea. Ce-l care-i frânsese familia, până la sânge. El era cel care se învinovăţea pentru tot.

Eu trăiam cu durerea familiei destrămate de moartea ce răpeşte suflete, încercând să găsesc o cale de a uita. Dar, sufletele noastre s-au întâlnit, doar o fracţiune de secundă le-a trebuit ochilor noştri ca să poată lega scânteia care avea să ne ţină împreună.

Cu fiecare centimetru în care pielea noastră se suprapune, parcă suntem bolnavi de amnezie. Numai noi existăm, noi suntem singurii rămaşi pe acest pământ. Buzele noastre se ating, flămânde, iar căldura ne cuprinde corpurile. Suntem cuprinşi de sentimente, iar tot acum le eliberam pe toate. Le lăsăm să se evapore, aşa cum ar fi trebuit să facem demult.

― Te iubesc, Rosella, îmi şopteşte cu respiraţia şubredă. Cred că te-am iubit dintotdeauna, dar am fost prost să mi-o recunosc.

Zâmbesc.

― Şi eu te iubesc, Antonio. Mereu am s-o fac.

Alte câteva clipe trec, iar buzele noastre sunt iar suprapuse. Iubirea noastră este un joc, o provocare, dar este a noastră. Amândoi ne-am semnat sentinţa, iar acum ea ne ghidează sufletele. Cine nu şi-ar dori o astfel de sentinţă?

Să fii blocat, alături de persoana iubită, în abisul nemărginit, dincolo de necunoscut şi să formaţi întregul.

Iubirea este cel mai frumos sentiment, vindecă ura şi curăță sufletele. Fără ea, am fi morţi pe dinăuntru cu toţii. Am fi definitiv una cu Iadul, căci acela este locul suferinţei veşnice. Şi ce suferinţă este mai mare, dacă nu cea de a-ţi pierde iubirea?

***

A doua zi

Rosella

Razele soarelui pătrund în încăperea noastră, mângâindu-ne. Îmi pot da seama că este dimineaţă, chiar foarte de dimineaţă, căci lumina nu este atât de puternică ca la amiază. Îmi ia câteva momente să-mi dau seama că mă aflu în pat, lângă Antonio. Ştiu că aseară ne-a cam luat valul, dar nu regret ce s-a întâmplat. Când facem dragoste, parcă sufletele noastre leagă o conexiune din ce în ce mai puternică.

Mă ridic şi îmi întind corpul amorţit, după care iau ceva pe mine şi mă îndrept spre baie. Restul încăperilor sunt pustiite de aerul răcoros al dimineţii, iar fetele nici măcar nu se află prin preajmă. Intru în duş şi las apa fierbinte să-mi învăluie trupul, încercând să mă gândesc cât de mult s-a schimbat ziua de ieri. Nu mă aşteptam ca Antonio să ajungă atât de repede şi să mă surprindă atât de tare. Nu mă aşteptam să vină cu dulciuri şi cu cărţi, mă aşteptam să fie doar el. Numai de el am nevoie.