Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 1 - CHIPURILE CARE SE VĂD NU SE UITĂ

Partea întâi:
ȘI ÎNGERII AU DEMONII LOR...

CAPITOLUL 1
CHIPURILE CARE SE VĂD NU SE UITĂ

Mario Adrianni
Închid ochii și mă trezesc deodată pe fundul oceanului încercând să nu mă înec. De fiecare dată când vreau să uit, mereu mă întorc acolo de unde a început totul.
Numele meu este Mario. Născut dintr-un mafiot plin de răzbunare și o femeie curajoasă până în măduva oaselor. Amândoi au dat tot ceea ce au avut mai scump ca să mă protejeze, iar acum.. ei sunt despărțiți de către destin.
Tata mereu îmi spune cât de mult a iubit-o. Se vede în ochii lui, după cum vorbeste și după cum reacționează când îi aude numele. Mă ridic în capul oaselor și dau de  Raphael, care mă fixează confuz. Posibil m-a auzit vorbind în somn și speriindu-mă, se întâmplă des. Dar mereu mi-a fost alături, chiar dacă poate îl deranja.
— N-o să îti mai pun aceeasi intrebare spupida, frate, imi spune. Insa voi încerca sa fiu totusi subtil si sa te descos pentru ca mor de curiozitate.
Raphael a fost adoptat de tata pe vremea cand aveam trei ani. Nu-mi aduc aminte foarte multe, insa stiu ca, cumva, pentru a suplimenta lipsa de afectiune resimtita, tata si-a dorit sa mareasca familia cu o putere. Si este cea mai buna decizie pe care a putut s-o facă vreodată.
—  Nu contează ce am visat, Raphael,  mă sprijin cu capul de pernă și privesc tavanul.  Până la urmă, e un nenorocit de vis. Și visele nu devin realitate.
Își dă ochii peste cap ironizându-mă și se ridică, îndreptându-se spre balcon. Camera tatei este legată de a noastră și ne este foarte ușor să vizualizăm ce face. De la o vreme stă foarte mult pe acasă și, sincer, nu este în firea lui.  Pleca ziua și venea seara, dar... cine știe? El este cârmuitorul acestui ținut,  nu eu.
— Mai ții minte povestea conacului acesta? mă întreabă aprinzându-și o țigară. Dacă l-ar vedea tata nu l-ar certa doar pe el, ci și pe mine. Eu nu prea am vicii, dar pentru că Raphael e primul care se bagă în probleme, eu trebuie să-l scap de ele. Cel puțin la mine în cap are sens ce spun acum.
Muzica se aude pe hol din ce in ce mai tare și incremenim, nestiind daca e mana tatei sau a lui Mikel. Amândoi asculta rock and roll de cand erau doi pustani, cel putin asa ne-a marturisit Pandorra. Bine, acum de unde stie ea este alta povestea.
— Iuhuu!  strigă Raimondo  trăgându-l pe Constantin intr-o piruetă. Ba, haide-ti dracului la joc!
Tampitii astia s-au imbatat, nu gluma! Imi vine sa ma plesnesc peste fata numai cand ii vad in starea asta deplorabila. Sunt singurul copil din casa asta, nu conteaza ca am treizeci de ani, tot copil sunt, care este responsabil aici.  Cred ca o sa le cer nenorocitilor despagubiri in caz ca tata ma acuza de starea lor de acum. Si Dumnezeu ar trebui sa ma creada pentru asta, mai ales ca o mașină zbenguoasă nu se cumpără cu un dolar. Mii și mii de euro. O pun la colecție, apoi ma plictisesc de ea. Bine, cred ca obiceiurile proaste ale tatei sunt la mine. Dar hei, macar sunt rational fata de compatriotii mei.
Raimondo este fiul Pandorrei si al lui Mikel, al doilea copil. După moartea primului cred ca s-au gandit ca ar mai da bine unul. Ok, nu zic nu, cu totii avem nevoie de un Raimondo in viata noastra, dar...
Monologul meu se destramă cand Constantin se impiedica si rastoarna vaza de pe noptiera mea. Nervii mei se imprastie rapid prin tot corpul si s-ar putea sa reacționez impulsiv de data asta.
— Tu-ti gura mă-tii, Constantin! țip. Era vaza preferată a mamei!
Imi duc mainile la gura pentru ca nu-mi sta in fire sa fiu atat de nesabuit. Nici nu prea injur de obicei, dar acum nu m-am putut abtine. Probabil ar trebui sa accept ca sunt om si am si eu sentimente. Insa cu cat simt mai mult... ma pierd. Iar in 30 de ani n-am invatat decât ca dintr-o mica neintelegere se nasc conflicte. Din conflicte tot felul de  lupte. Din lupte se nasc războaie, iar din războaie mor oameni.
Conacul acesta are o istorie simpla.  In timp  ce oamenii incercau sa-si apere liderul, au murit  pentru ceea ce  ei considerau acasa. Au murit ca sa ne aflam noi aici, au murit pentru ca cineva sa duca renumele de Adrianni pana aici. Reconstructia a foat realizata chiar pe cenusa lor, intocmai drept omagiu. In zilele friguroase de iarna, le poti auzi soaptele ca pe un indemn de a-ti continua drumul in noapte. Dupa ce mama a fost răpită de mătușa noastră, Anastasia a fugit fara sa se mai uite in urma. I-a lasat pe toți cu cicatrici. Mai ales pe mine.
Nu am cunoscut-o niciodata, in schimb parca  stiu, cumva ca i-am observat chipul in treacat. Imaginea acestuia este greu de reconstituit, insa un singurul lucru e cert: acei ochi verzi ii vir aduce sfârșitul.
Mama este, a fost si va fi mereu lucrul pe care il voi prețui mai presus de toate. Pentru ca fara ea, nu m-as mai afla aici. Si nu doar ca nu m-as afla, nu as mai putea istorisiri nimic din ceea ce s-a întâmplat.
Ma mai invinovatesc câteodată,  insa incerc sa ascund asta de toata lumea. Sa tin acea parte din mine captiva pentru totdeauna, caci stiu ca mi-ar putea aduce sfârșitul.  Am sange de razbunator, iar mie nu-mi place sa ma comport ca unul. Nu mi place sa pun nevoile mele mai presus de ale celorlalti.
Cobor scările și ies la parter, apoi ma indrept spre gradina si ma asez pe iarba verde acoperita de un strat dens de intuneric. Privesc spre stele si sper ca mama sa ma vada. Sper ca intr o zi, sa fie mandra de mine. Cât de curand va trebui sa va aventurez intr-o noua misiune, fiind datoria mea ca viitor  conducător să inspectez fiecare clan aliat și să văd dacă cu toții respectă tratatul.  Odată cu Anastasia, clanul Camorra și al lui Nuovo s-au rupt înapoi în două, ba chiar în mai multe fărămituri. Au existat atât de multe lucruri care le-au daramat zidul dur construit ca sa-i apere, iar mila pe care le-a oferit-o tata a fost singurul lucru care a mentinut tratatul intreg. Drept răsplată pentru bunătatatea lui, ei aveau să se unească într-o singură Cosa nostra, pe un singur teritoriu italian. Aveau să slujească binele până când răul avea să se curețe de pe sufletele lor. Pacatele se savarsesc usor, dar este mai greu sa le  stergi. Sau sa-i faci pe altii sa le uite.
— Am auzit puțină gălăgie, spune tata și mă întorc confuz, neștiind cum a trecut pe aici fără să l aud. Se așează și îmi face semn să recurg la același lucru,  apoi privește și el stelele alături de mine. Ceva e cert, și anume că mama ne este precum infinitul. Necesar.  Iar ea este o stea care ne încălzește inimile de fiecare dată când ne gândim la ea.
— Cand privesc stelele, stiu sigur ca si ea se afla acolo, continui discuția cu tata, iar el isi intoarce privirea calma. Si cand te vad pe tine aici,  simt ca ea isi impreuneaza inima cu a ta și trăiește prin ochii tai.
Imi zambeste, apoi isi trece un brat pe dupa umerii mei. Aproape ca ma sufoca, dar acesta este un lucru pe care il admir la tata. Faptul ca, în ciuda tristetii resimtite de el, pe noi nu ne-a lasat sa  patim aceleasi lucruri. Mereu a fost acolo: cand am merg prima data pe bicicleta, cand am sărutat prima fată (aici menționez că se ascundea cu Raimondo după un tufis gigant in parc) sau cand am tras prima dată cu arma. El m-a invatat tot ce știu si-i voi fi intotdeauna indatorat.
— Când te-ai născut, ai adus fericirea și năpasta deodată cu tine. Dar cel mai important lucru, mi-ai alinat inima frântă în mii de bucăți.
Zâmbesc.
Mereu mi-am imaginat-o pe mama. Mereu mi i-am imaginat pe ei doi, tinandu-se de mana, aproape unul de celalalt. Cred ca este frumos sa tii la cineva, atata timp cat primesti ceea ce oferi. Imi dau o suvita de par dupa ureche, aducandu-mi aminte ca trebuie sa-l tund candva. Cel putin, pana cand Pandorra nu se va infige cu mana in el. Nu mai zic de Raphael care o sa rada in hohote cu Constantin.
Ah, da, dragul Constantin! Uno si Dos au avut o idee  geniala cand s-au gandit ca el sa se nasca prin eprubeta. Au oferit multi bani si, iata, s-au ales cu cel mai imbecil om pe care il stiu. Si o zic in modul cel mai adorabil cu putinta.
― Trebuie sa ne pregatim pentru reuniune. Si pentru validare, ma ridic si dau ochi in ochi cu tata care este la fel de calm ca inainte.
Inclina din cap si imi zambeste, apoi o iau din loc ca sa ajung inapoi la etaj. Trebuie sa imi iau lucrurile si sa-i trag pe aiuriti dupa mine, iar cu putin noroc voi ajunge mai spre dupa-amiaza sa ma intalnesc cu Nirvana.
Patrund in dormitor si dau de cei trei care privesc ecranul telefonului meu, posibil incercand sa-mi ghiceasca parola. Ghinionul lor este ca eu am un sistem de decodare si oricand vreau il pot schimba si reschimba. In general o fac din douazeci si patru in douazeci si patru de ore, astfel incat sa nu vad  poze cu vagine pe la mine prin telefon. Nu de alta, dar singurul vagin pe care vreau sa-l gust este al iubitei mele.
― Mario! sare Raimondo ca ars. Nu e ceea ce pare.
Ranjesc si rad prosteste in fata lor, apoi iau telefonul victorios si ma indrept spre dulap. Am nevoie de niste haine curate, un dus si o cafea cu mult lapte. Asa sigur mi se vor duce toate gandurile prostesti.
― Ce faci? ma intreaba Constantin, iar eu pur si simplu continui impachetatul. Te pregatesti sa te si dai cu ruj si sa-ti pui o rochie?
Am sa ma abtin ca sa nu se intample ceva rau. Am sa ma abtin ca sa nu se intample ceva rau. Am sa ma abtin pentru ca tin la ei si nu vreau sa li se intample ceva rau.
― Eu zic sa nu-l enervezi, il avertizeaza Raphael ridicandu-se si el din pat si intinzandu-si corpul. Este cam suparat astazi si mai bine te feresti de el.
Zambesc in sinea mea si ma bucur ca Raphael mai aplaneaza din aceste mici neintelegeri. Nu ar avea sens sa ne certam pentru niste fleacuri, pana la urma. Nu suntem copii de gradinita, ci oameni in toata firea. Si decat sa reactionam impulsiv si de moment, mai bine gandim si actionam cum se cuvine. Ma duc in baie si dau drumul la dus, lasand apa sa curga. Arunc toate hainele de pe mine si aproape ca sar in cada, pentru ca da, eu nu am un dus normal, ci unul anormal. Bine, improvizat e mai definitoriu putin, sta mai mult intr-un fel de cuier caruia nu-i mai tin minte denumirea. Posibil imi aduc aminte mai tarziu.
― Am nevoie neaparat de un nou aparat de barbierit, se plange Constantin din cealalta camera. Aveti voi unul nou?
Raman tacut, asteptand raspunsul cuiva.
― Ia asta, ii arata Raimondo degetul mijlociu, iar cand il vad ma amuz. Ia zi, iti place?
― Prostule, asa se cere! ranjeste el. Si nu cred ca-mi faci fata.
Ma inverzesc, apoi imi clatesc repede samponul si genul de dus si ies, netezindu-mi prosopul in jurul soldurilor. Ma privesc in oglinda, scanandu-mi umarul care parca si-a mai revenit de la ultima misiune. Am fost impuscat, dar macar nu am murit. Bine, daca nu exista nici acel Bruno imbecil care sa tinteasca spre mine, acum nu mai discutam si despre asta. Exista atatia oameni care ne urasc si pe care, la randul meu, nu-I support. Exista atat de multe lucruri pe care le dispretuiesc la viata, si nu neaparat la a mea. Ma refer la conceptul de viata al tuturor, pentru ca fiecare dintre noi traim cu un scop. Pana cand ajungem sa ne dam suflul pentru a salva pe cineva. Si cei care gresesc mai mult, cu ce se aleg? Sunt scutiti pana la finalul zilelor lor de zi. Stim daca sufera dupa moarte? Avem dovada ca ei platesc pentru ceea ce fac? Nu. Nimeni nu stie ce e dincolo, pentru ca nimeni nu s-a mai intors.
― Frate, daca ti-am aratat asta nu-s gay, ok? Imi plac vaginele femeilor. Gaurile. Intelegi?
Mai am putin si izbucnesc in ras, mai ales ca ei nu mai termina. Cand ii apuca, este greu sa te mai intelegi cu ei. Asta este cea mai intalnita trasatura de familie la noi. Nimeni de aici nu este in stare sa renunte la a adresa cuiva o replica care sa-l scoata din mal.
― N-aveti somn? bate cineva in prag si am impresia ca este Pandorra. Sa stiti ca noi, mosii, ne petrecem ziua aproape mai mult dormind. Uf, ce as mai vrea sa fiu la varsta voastra!
― Nicio problema, matusa, intervine Raphael. Sa stii ca devin eu bosorog pentru tine. Ia-mi viata, precum un vampir! spune ducandu-si mana in mod sugestiv spre fata si alunecand cu fundul pe podea, determinandu-i pe ceilalti sa rada.
Mikel se afla in spatele ei, parul sau carunt desprinzandu-se din cand in cad din coada de cal pe care si-a facut-o. Spre deosebire cu tata care prefera o frizura scurta, Mikel zici ca este opusul lui. Mai mult de atat, pe cat de apropiati sunt, cu cat ii descoperi mai mult, cu atat sesizezi mai bine diferentele.
― Mario unde este? intreaba Mikel si aud pasii apropiindu-se spre baie. Ma lipesc de perete si cand il simt mai aproape, ii sar in fata speriindu-l putin. Chitaitul sau este cireasa de pe tort din aceasta seara.
Trebuia sa-i zic aici eram, dar cred ca si-a dat si el seama de asta mai mult ca sigur.
― Iti era dor de mine, unchiule? imi tuguiesc buzele. Uite-ma, spun si-l iau in brate.
Acesta chicoteste mai mult pentru a nu ma supara si ma imi raspunde la gest, dupa care imi da o palma peste ceafa si sar in sus, prosopul coborandu-mi de pe solduri. Icnesc si ma ascund dupa perete, stiind ca Pandorra se afla acolo.
― Am mai vazut si eu penisuri, Mario! rade si mie imi vine sa mor de rusine. Mikel ranjeste amuzat, iar eu ma asez pe tron si ii fac semn sa plece.
― Macar nu o ai mica, ma apostrofeaza si raman cu buzele intredeschise. Barbatia e cel mai important aspect la un tanar de treizeci de ani.
Izbucnesc in ras.
― Si la tine? Ce e cel mai important? Il intreb.
Sta cateva minute sa se gandeasca, timp in care apuc halatul si-l imbrac, apoi ma insoteste inapoi in camera. Raimondo este deja parfumat si gata sa agate, Raphael si-a luat toate tampeniile de cutite posibile, iar Constantin…. Ce nu si-a luat e intrebarea.
― Sa imi pot folosi picioarele.
Constantin ii da una sugetiv peste umar, apoi se preface ca se afla langa pat, iar unchiul nostru isi da ochii peste cap. Eu continui prin a-mi alege o cheie de la una dintre masini, insa jur ca nu stiu pe care s-o iau. Fiecare este minunata, mirifica si are farmecul ei. Fiecare este demna de atingerea mea si, mai presus de toate, norocoasa sa fie a mea. Eu macar am grija de ele, nu ca prietenii mei din clan. Ei isi iau una azi, o busesc maine. Eh, se repara! Dar inainte suferi deodata cu stricaciunile ei.
― E doar o masina, adauga Pandorra fara expresie. Zici ca ai in fata o femeie si nu stii cum s-o atingi.
Ma incrunt.
― Matusa! sasai si ea ranjeste. Am treizeci de ani, adica… nu-s virgin precum Constantin, adaug si acesta ma fixeaza nervos. Dupa cum ma scaneaza, precis ma trezesc cu un pumn pe nu stiu unde.
― In urechi poate, mi-o intoarce si toti ramanem muti. Ne-a cam dat-o servita si nu prea mai avem ce sa-i comentam. Totusi, macar urechile ii sunt bine. Dar… nu, de fapt, nici nu ma mai intreb ce s-a intamplat sau cum a facut-o.
Presimt ca o sa vomit.
Cred ca ar cam fi timpul sa o tulim, pentru ca cu cat ajungem mai repede, cu atat mai bine. Pana la urma, dupa am tot timpul din lume sa o tin in brate pe Nirvana. Ba mai mult de atat, vreau… chiar vreau sa-mi fie alaturi o viata intreaga. Simt ca ceva intre noi doi s-a legat inca de la inceput si.. sunt sigur ca va accepta. Sunt sigur ca va vrea sa fie a mea pana la finalul zilelor noastre. Pret de cateva clipe imi inchid ochii, imaginandu-mi-o in rochie de mireasa.  Sa o tin de mana in toate momentele noastre de cumpana, in momentele de fericirea si cand vom avea sa ne stingem cu mainile impreunate.
Expir si ii privesc pe ceilalti, iar cat se poate de gata, imi confirma ca putem merge.
― Ai grija de ei, Mario! ma roaga Pandorra, iar eu zambesc si dau din cap in semn de aprobare. Tu esti cel cu capul pe umeri din echipa.
― Si cel mai prost cand vine vorba de ales femei, susoteste Constantin si eu marai, in timp ce el rade in hohote fara sa se mai abtina.
Am sa i-o tolerez si pe asta. N-are sens sa ma enervez pentru ca stiu ca el asa este in general. Ii place mult sa o faca pe glumetul, pe atotstiutorul si, de cele mai multe ori pe liderul. Si mereu, dar mereu, nu-i iese nimic si ajunge cumva cu piciorul intr-o groapa. Pana la urma, exista si un avantaj in a fi Constantin. Nu o incurci la fel de repede de frica sa nu cada la podea dintr-o simpla zgarietura si sa inceapa sa planga.
Ne indreptam spre parter si eu sunt primul care iese pe usa. Aerul imi patrunde prin nari, iar stelele plang cu lacrimi din lumina pentru a ne calauzi prin intuneric. Constantin se impiedica pe scari, dar reuseste sa treaca de mine pentru a se indrepta spre garaj. Barbatii au inceput deja sa ne deschida portile, iar eu pornesc motorul si ma mai uit sub capota pentru a fi sigur ca totul este in regula. M-as fi uitat si la placutele de frana, dar… o sa calc stramb si o sa sper sa nu mor.
― Asta e o pana de roata? Ma intreaba Raphael si eu ma intorc incruntandu-ma.
Ma aplec si verific roata, dar nimic. Am impresia ca ei chiar vor sa se joace cu nervii mei. Ma urc la bord injurand in gand, dupa care pornesc luminile. Scot frana si inaintez, avand grija sa ajung nici prea in fata, nici prea putin aproape de sosea, asigurandu-ma ca botul masinii nu este scos incat sa nu fie evitat.
Raphael isi ia telefonul si urca, dupa care Constantin si Raimondo, in spate bineinteles, pentru a se ciondani de fiecare data ca sa opresc de o suta de ori pe drum ca sa ma iau de ei. Cateodata nu-I suport, dar cert este ca acest aspect ma determina sa tin mai mult la ei. Semnalizez si ma pregatesc s-o iau din loc, Raphael inabusindu-si un oftat. O iau drept inainte si intru pe strada cu sens unic, acolo unde dau de semnul de interzis. Ma incrunt si pun masina pe liber, apoi trag frana si ies trantind masina in urma mea. Cunosc strada asta de doisprezece ani si puteam sa jur ca niciodata n-a fost interzis accesul. Ce naiba au mai facut, au sapat dupa moaste?
― Mainile sus! Striga cineva din spate si eu imi duc mainile spre ceafa oftand.
Ma intorc incet si-l privesc pe Raimondo cum iese insotit de Constantin din masina, nu prea fericit de ceea ce se intampla.
― Cine dracului esti tu, puta bleaga? Maraie Constantin si Raphael da sa-l opreasca, dar degeaba. Si ce naiba e asta, o ambuscada? Asta numiti voi diversiune?
Persoana cu cagula pe cap ramane tacuta, iar eu simt o prezenta in spate, apoi ma intorc alarmat. Sunt lovit cu ceva sub abdomen, trantit de peretele cladirii, iar cand imi inalt privirea niste ochi albastri ma scaneaza cu profunzime. Cateva clipe ma uit inmarmurit, nevenindu-mi sa cred ochilor. Ma holbez la persoana din fata mea de parca l-as fi vazut pe Dumnezeu si mi-as fi dorit sa-l apuc de picioare.
― Te cunosc de undeva? intreb cu seriozitate. Chiar am impresia ca privirea ta imi este cunoscuta.
― Tacere! Striga persoana din partea opusa. Da-ne banii si va eliberam drumul, pana la urma e un semn rutier furat pe care trebuie sa-l inapoiam.
Vorbeste o femeie care tocmai a pus in pericol nu doar niste oameni, ci si circulatia rutiera. Bine, nu ca m-ar interesa foarte mult de ceilalti, dar ceva la ea ma infioara. Faptul ca face rau in cel mai dezgustator mod posibil fara sa se gandeasca la consecinte. Am mai avut sentimentul acesta atunci cand lucram in detrimentul firmei tatei. Asociatii lui nu erau multumiti de ajutorul prestat de mine, asa ca mereu gaseau motive pentru a pune nod in papura. Mereu incercau sa ma faca sa fiu vazut o rusine in ochii tatei, cand de fapt el ma privea drept recompensa de la univers.
Ochi albastri scoate un pistol, dar nu apuca sa faca ceva cu el pentru ca il iau si o rasucesc printr-o smucitura ducandu-i-l la cap. Daca cagula vrea ca aceasta sa traiasca, ei bine, va asculta de mine sau moartea ii va desparti.
― O sa pleci cat ai zice peste si nu sa mai furati nimic din aceasta zona, ii spun si ii fac semn sa lase pistolul jos, iar el se conformeaza. Daca te mai prind ca faci tampenii, te omor cu mana mea.
Maraie si inclina din cap, apoi ii dau drumul fetei, aceasta atintindu-si o ultima privire asupra mea. Aproape ca sunt cuprins de conturul lor, pierzandu-ma intr-un amalgam de sentimente ce ard precum un foc mocnit. Si imi place ceea ce traiesc acum.
Se rasuceste pe calcaie si amandoi pleaca, iar eu privesc cum, o ultima vapaie a focului din interiorul meu se stinge, lasandu-ma rece. In timp ce o parte din mine isi doreste sa arda in continuare, pana la epuizare. Ceva din interiorul meu s-a schimbat, iar acest lucru este datorat ei. Aceasta intalnire nu a fost intamplatoare.

***

Alexandra Marcilińo
Intru inapoi in casa in timp ce Carlo ma urmeaza indeaproape. Mai avem cincisprezece minute pana mama se intoarce acasa si trebuie sa ne imbracam si sa aruncam hainele sub ascunzatoarea din parchet. Chase ne intampina pe neasteptate si noi aproape ca sarim din picioare, cu privirea sa mustratoare si plina de invinuiri. N-a fost o idee buna sa iesim, mama ne-a avertizat cu privire la ce are de oferit lumea de afara. Dar.. la naiba! Nu mai avem bani, nu avem cu ce sa ne mai hranim si… am gasit pistoalele acestea in camera ei. Trebuie sa le duc la loc si sa merg spre televizor pentru a viziona serialul redat la tv intitulat “ Răzbunarea e arma celui care știe s-o foloseascăˮ. Mi-ar  fi placut, totusi, mai mult context, mai ales ca este inceput de sezon si de serial si mi-as fi dorit sa descopar mai multe despre mafioti. Mereu am fost pasionata de filmele si scurtmetrajele, serialele, povestile si tot ce tine de bandele mafioate. Totul pare atat de complicat, insa sigur este atat de distractive sa te pierzi prin fel de fel de oameni, sa lupti pentru ceea ce iubesti si sa simti lucruri inexplicabile si inexistente pentru altii.
― Nu mai este mult si trebuie sa ajunga, spune Chase inaltandu-si tonul. Ce o sa zica cand va afla ca nu v-ati facut treburile?
Oftez si cobor scarile, dupa care revin in aceeasi incapere in care acesta a inceput sa ne tina morala. Nu ne putem ascunde la nesfarsit, si cel mai important, nu suntem niste prizonieri. Avem liber arbitru si mama trebuie sa inteleaga ca acum suntem niste adulti si nu niste copii blegi fara aparare.
― De ce n-ai venit cu noi? il chestionez. Puteam sa ne distram impreuna si sa reusim sa facem rost de bani.
Maraie, tragandu-ma de brat cu putere.
― Si sa fiu prins de politie? Sa fim prinsi, Alexandra? Chiar credeai ca este atat de simplu? Suntem inconjurati de tot felul de oameni, plini de secrete si de boala razbunarii. Plini de ei insisi, pregatiti sa ne devoreze pe toti si sa ne foloseasca ramasitele in foloasele lor. Nu trebuie sa ne incredem in niciunul, asta ne-a spus mama. Ea stie mai bine decat noi.
Ceasul bate opt dimineata si fiecare dintre noi isi reia in cea mai mare panica pozitiile: eu cu televizorul deschis si patura pe mine intredeschizandu-mi ochii, Chase punand apa in ibric si Carlos care isi deseneaza in carnet tot felul de schite inovative intelese doar de el.
― Puilor! Auzim din prag, insa niciunul nu se ridica de frica ca mama sa nu fi tras cu urechea pana acum. Am ajuns!
Aud cum pasii se apropie verificandu-ma, apoi se raresc ducand spre bucatarie. Expir usurata si ma prefac ca ma trezesc obosita, lucru care pe aceasta n-ar surprinde-o.Pot sa adorm la orice ora, mereu ma voi vaita ca n-am dormit destul. Pe cand Chase va fi mereu cel punctual, cu capul pe umeri si Carlos cel visator. Iar eu… o farama franta dintr-o stea care a incetat de mult sa mai straluceasca. Niciodata mama n-a pretins ca as merita mai mult decat fratii mei, din contra, am simtit ca ei sunt mai privilegiati. Pe ei nu i-am urat niciodata pentru asta, stiind ca nu a fost decizia lor. Dispretuiesc inegalitatea. Dispretuiesc nedreptatea. Ma bag in probleme ca sa ajut saracii, adica pe mine, si fur de la bogati cand se poate.
Macar daca stie ne lasa in pace, in timp ce noi incercam sa supravietuim. Mereu este plecata, iar noi suntem lasati in voia sortii. Mereu stam plictisiti in casa in cautare de noi mistere, imaginandu-ne o viata normal.
― Curand vor veni sa ne taie si curentul, adauga ea si eu pur si simplu inghet la auzul acestor cuvinte. Simt deja cum pana si ultimul lucru imi este luat de langa mine, singurul care imi mai alina suferinta.
Nu-mi vine sa cred ca se intampla si asta. Credeam ca am scapat de probleme, dare le continua sa ma marcheze si mai tare. Toate aceste lucruri, fie ele mici imi sapa intreaga constiinta si, astfel, ma afund tot mai tare in lacrimi. Nu mai vreau sa traiesc asa. Pana ieri am trait cu apa rece si am fost racita, fiecare os durandu-ma pana in suflet. Macar aveam caldura de afara, dar, totusi.. va veni si iarna. Nu putem sta asa si ea sa nu ne lase sa ne amestecam. Suntem o familie, trebuie sa fim uniti.
― Mama, te rog, spune-mi ca putem ajuta cu ceva, prind curaj si ma apropii, iar Chase isi schimba expresia fetei, determinandu-ma sa-mi regret decizia si sa fug cat ma tin picioarele.
Aceasta se intoarce si ma fixeaza neutra, in timp ce pe mine ma trec o mie de stari in acest moment.
― Nu, raspunde ea categoric. Putem trai si fara toate astea.
Furia imi strabate corpul si aproape ca imi vine sa plang. Nu-mi vine sa cred ca face asta. Nu-mi vine sa cred ca atat contam noi pentru ea. Macar de ne-ar lasa sa ne descurcam noi, am face cumva rost de bani.
― Nu mi se pare corect! Protestez. De ce trebuie sa mai asteptam? De ce nu putem sa contribuim si noi? Macar de ai avea incredere…
― Lumea este periculoasa, Alexandra, ma intrerupe suparata. Si..
Pufnesc si imi dau ochii peste cap ironizand-o. Am auzit vorba asta de nu stiu cate ori si deja mi s-a luat sa mai stau prin preajma ei cand o spune. M-am saturat sa fiu martora la asta. N-o sa se mai repete.
― Bine, mama, adaug coborandu-mi capul in semn de omagiu. Imi pare rau pentru comportamentul meu.
Insa nu-mi pare. Si o sa fac cumva sa scap din aceasta lume lipsita de sens. Aceasta lume cruda, in care fiecare lucru rau pare ca n-o sa se mai termine. Si trebuie sa-mi salvez si fratii, asta daca nu vreau sa-I pierd pentru totdeauna. Asa ca, fie aleg sa mor, fie aleg sa traiesc departe de problemele care imi tot inteapa sufletul si mi-l frang in bucatele.