Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 9 - Povețe

Femeia pierdută prin întuneric

Umbrele au devenit prietenele mele odată cu dispariția sa. Lacrimile mele inundau întreaga clădire, de dor, de amintiri. I-am simțit lipsa luni bune, iar rodul a ceea ce a fost între noi s-a transformat... într-un copil. Am rămas însărcinată cu copilul nostru. Îl simt ca pe o fericire în suflet de când el numai e. Aproape un an, totuși el e atât de departe de noi.

Îmi înlătur cagula și pătrund pe geam, după ce am condus ore bune până aici. N-avea sens să iau un avion când pot veni singură. Sunt puternică. Sunt diabolică. Sunt... posedată de dorința de a-i elimina. De a-i secătui de viață, până va rămâne doar sângele ce se va scurge pe lângă cadavrele lor.

Am să simt împlinire. Am să pot uita chipul celui pe care l-am iubit, în ciuda faptului că era considerat un monstru. Motivele erau evidente, lumea l-a transformat într-un monstru. Iar el era captiv în propria realitate, acolo unde se afla departe de toate greutățile şi suferinţele ce-l apăsau pe suflet.

Hainele îmi alunecă pe gresia albă și lucioasă, iar eu pur și simplu intru în duş, înlăturându-mi mizeria de pe trup. Întunericul. Îmi mângâi burtica şi expir uşurată, gândindu-mă că n-am avut parte de nicio complicaţie până acum. Am avut grijă unul de celălalt, așa cum și destinul a făcut-o. Este ora șase dimineața, weekend. Îmi las entuziasmul să-mi cuprindă corpul şi mă bag la somn, pentru că mai încolo vom avea treabă. Acum că toata lumea e separată, am să am grija de ei. Am să-i fac să plătească. Iar sufletul meu va fi în sfârşit liniștit.

*

După o zi

Rosella

Pornesc alături de Pandorra spre parc, fiind un prilej perfect să mai scoatem copilul să se plimbe. Soarele ne mângâie cu razele sale, iar vântul domolește atmosfera. Gândurile noastre se corelează perfect, astfel încât natura parcă știe dinainte cum să se înfățișeze. Cum să ne aducă fericire. Cum să ne înțeleagă.

N-am mai primit vreun răspuns de la Antonio. Tot aștept ceva, un mesaj, un apel. Am încercat să dau de el, dar... nu răspunde. Și cum pe mine mă iau temerile instantaneu, Pandorra tot încearcă să mă liniștească:

— Sigur se bat cu niște mafioți sau ceva, spune ea cu lejeritate. Pentru ei este ceva normal această tradiție din moși-strămoși.

Îmi dau ochii peste cap. Da, în Sicilia și în clanurile mafiote este normal să omori, să ajungi să corupi persoane și să iști scandaluri în care poliția nu se poate băga. Nu ești tras la răspundere, mai ales dacă nu ești demascat. Hoțul neprins, negustor cinstit.

Ai nevoie doar de o strategie perfectă, mi-ar spune Antonio. Ucigașul trebuie ucis înainte să te distrugă el. Trebuie să îl calci în picioare cu propriile arme.

După mine, singurul lucru prin care s-ar evita toată bătaia de cap ar fi tratatele de pace. De ce atâta sânge? De ce atâta ură? Pot trăi cu toții la fel de bine ca până atunci, numai ei să vrea.

Lumea ar fi mai bună dacă am evita lucrurile care ne fac rău. Care ne frâng, ne rănesc. O viață avem, trebuie trăită cu zâmbetul pe buze, nu cu lacrimile șiroindu-ți pe obraji.

Există oameni care varsă destule lacrimi înainte de culcare. După ce se trezesc sau când fac orice mișcare. Lumea critică, lumea te judecă. Orice ai face, nu ești demn să te aflii acolo, alături de ei. Dacă știi mai multe sau dai dovadă de superioritate în ciuda faptului că încă nici nu le-ai arătat de ce ești în stare, îți dărâmă orizonturile.

Așa se întâmplă peste tot. Fie că este mafie, fie că este familie, fie că este....oraş, cartier sau țară. Mereu cineva va comenta, până când își vor da seama că doar vorbele s-au ales de ei. Tu arată-le că nu ai nicio slăbiciune. Că sunt doar o bucățică de pământ inutilă care îți stă în cale. Nimeni nu este mai bun decât se dă, dar nici mai puțin decât ceea ce este. În schimb, cei tăcuți sunt cei mai înțelepți cu putință.