Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

CAPITOLUL 5 - Petale de flori plumburii.

CAPITOLUL 5

PETALE DE FLORI PLUMBURII.

Mario Adrianni

Dupa o zi

Inca nu sunt pregatit sa-mi iau ramas bun, in ciuda faptului ca nu mai am de ales. Nimic din ceea ce fac acum nu mai poate cu schimba cursul lucrurilor. Oftez si las rama cu familia noastra pe biroul tatei, privindu-I culorile triste, gri si lipsite de viata. O durere imi apasa sufletul, devenind greu de suportat. Totul devine greu de suportat fara tata. N-am apucat sa-I marturisesc cat de mult il iubesc. Cat de mult l-am apreciat toata viata mea pentru eforturile disperate de a avea grija de mine cand eram doar un copil. Chinuindu-se, dandu-si pana si suflarea, dar tot se afla in fiecare seara acasa pentru a vedea daca fiul lui este bine. Daca are ce manca. Daca este spalat, imbracat si daca are tot ce-I trebuie pentru scoala.

O sa imi fie dor sa il vad cum ma studiaza somnoros in fiecare dimineata, bandu-si cafeaua aburinda. Privirea ii era mai mereu fixata asupra chipului meu, in special pentru ca faceam eforturi disperate sa lucrez peste program la firma si in deterimentul clanului, iar asta ma afecta. Imi afecta corpul, dar nici acum nu cred ca voi recunoaste intru-totul. Oricum, ceea ce este mai greu urmeaza. Sa vad, intr-un fel, cum cineva ramane prins intr-o gramada de moloz si ca eu n-am sa mai vad acea persoana vreodata.

N-am apucat sa-mi iau ramas bun.

N-am apucat sa-mi cer scuze pentru zilele in care ma ruga sa raman cu el si il refuzam doar ca sa pun lucrurile in ordine. Pentru ca simteam ca il determin sa sufere.

Oare mereu fusese asa? Oare mereu s-a confruntat cu pierderea cand dadea ochii cu mine si nu isi dorea ca acest aspect sa ma afecteze? Nici macar nu pot spune ca am fost fiul perfect, care sa fie grijuliu. Am fost rece, cat se putea de rece, iar intr-un fel, cred ca a vrut sa schimbe asta la mine.

Ma aflam in camera mea, pregatindu-mi ultimele haine pentru calatoria in Canada. Aveam sa ne vedem cu o banda de traficanti de droguri care tot exportau in New York, Italia, Franta, Austria si aproape cam toate tarile din Europa. De vreme ce tata interzisese cam toate exporturile de droguri in apropierea noastra, era firesc sa fac si eu acelasi lucru. Numai ca, oamenii nu intelegeau doar din scris. Doreau sa ma cunoasca pentru ca, apoi, sa ma poata lua in serios. Decisesem. Trebuia sa fac asta, si nimeni nu ma putea impiedica sa recurg la contrariu.

― Ce faci, fiule? M-a intrebat tata si mi-am inaltat privirea. Abia se trezise. Intr-o mana avea o cana de cafea, iar in cealalta cheile de la masina. Posibil aseara n-a parcat-o cum trebuie in garaj din cauza oboselii si sigur nu dorea sa-I dea cheile lui Mikel sau lui Palermo. Aveau sa faca masina terci.

― Ma pregatesc pentru o scurta calatorie in Canada, l-am anuntat. Drogatii aceia tot continua sa se joace cu nervii mei. Nu pot permite ca alti oameni sa pateasca lucruri absolut nefiresti si eu sa stau sa ma uit. Trebuie sa-I opresc acum.

M-a fixat cu coada ochiului, in timp ce Raimondo a venit langa el pe neasteptate. Fiecare din ei astepta un altfel de raspuns. De pilda, tata ar fi vrut sa raman aici si sa trimit pe cineva competent, iar... fratele meu.... Probabil sa nu ma mai gandesc la misiuni esuate si lipsite de noima. Sa fiu barbat..

― Il trimit pe Draco sa-ti ia bagajul? M-a intrebat Raimondo. Si, apropo, am facut rezervare in favoarea unui avion privat. Stii ca am rau de masina.

Da, nu aveam cum sa uit, de vreme ce acum o saptamana aproape ca mi-a stricat radioul vomand chiar pe el. Nu mai putuse sa astepte pana cand opream. Mai aveam vreo cincizeci de metri pana pe banda de urgenta, dar... Raimondo e Raimondo. Mancase si doua pizza margarita intregi fara sa respire macar, deci vina nu-mi apartinuse mie. Eu il avertizasem.