Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 8 - Misterioasă, întunecată

Rosella

După o zi lungă de parcurs facultatea în lung și-n lat, pas cu pas, coridor cu coridor, trag victorioasă și cu zâmbetul pe buze mânerul ușii de la ieșirea din facultate. Aerul rece, de toamnă, îmi învăluie simțurile, îmi dezmiardă corpul după o zi de alergat.

Încotro acum? mă întreb.

Aș putea să fac orice îmi trece prin minte, am atâtea opțiuni. Aș putea să mă plimb prin New York cât este el de mare, aș putea merge la o cafenea și să stau acolo până târziu să-mi iau gândul de la ce face Antonio. Ce face Mikel. Totuși, uit ceva. Nu am vizitat-o pe Pandorra.

Trebuie să văd dacă este totul în regulă, dacă mai are nevoie de ceva și, eventual, să fiu umărul pe care își plânge lacrimile. Pe care își varsă amarul. Odată ce mi-am recăpătat memoria, mi-am dat seama că a fost de atâtea ori alături de mine, iar eu de atât de puține ori pentru ea.

— Bună, Rosella, aud o voce cunoscută din spatele meu.

Mă întorc, iar mare îmi este surpriza când dau de doamna Mariana. O fixez confuză preț de câteva clipe, până când îmi dau seama că arăt ca o ciudată și îi răspund la salut:

— Bună seara, doamnă. Vă pot ajuta cu ceva?

Îmi zâmbește și-și duce mâinile pe spatele meu, strângându-mă într-o îmbrățișare, lucru care, desigur, mă face să mă simt ciudat. Și nu pentru că nu-mi plac îmbrățișările, ci pentru că reacționează astfel, deodată.

— Am vrut doar să-ți spun că mă bucur să te reîntâlnesc, adaugă ea.

Îi zâmbesc și o privesc în ochi.

— Și eu mă bucur, spun scotocind după telefon. Sunteți o femeie de nota o mie.

— Văd că ai o ocupație, vorbește ea cu subînțeles. Dacă ai plăcerea, cândva, putem ieși la o cafea. Dar acum, vezi-ți de treburi, copilă.

Dau din cap în semn că am înțeles, în timp ce-mi face cu mâna când se îndepărtează. O apelez pe Pandorra, întrebând-o dacă nu cumva mai are nevoie de ceva de la magazin, fiind în trecere spre apartamentul ei. Conformându-mă, îi mai cumpăr câteva fructe și lapte, pornind spre bulevard. Totuși, situația cu traficul stă diferit. Oamenii turează mașinile și gonesc într-un asemenea hal încât trebuie să faci slalom pe trecere ca să fii sigur că nu pățești ceva. Unii nici nu se asigură, dar să se uite la culoarea semaforului.

După ce mă asigur temeinic, traversez lent, iar bineînțeles că acest aspect are să mă coste. Observ cu coada ochiului o mașină ce vine din stânga, totuși nu am puterea și vlaga de a mă mișca. Rămân pur și simplu blocată, iar, văzând că tipul din mașină nu reduce viteza, mă panichez și mai tare.

Cineva, neașteptat chiar și pentru mine, mă trage de mână și mă ferește de pericol. Chiar în acel moment încep să tremur nebunește și ajung să cad din picioare, în brațele.... Marianei.

Ea ce caută aici?

Îmi ridic privirea, iar ochii noștri se întâlnesc. O cuprind în brațe prostește, căci știu că voi avea parte de alinare. De mângâiere.

— Sunteți bine, domnișoară? Îl aud pe tânărul bărbat care era cât pe ce să mă lovească.

— Nu vezi și tu că a făcut un atac de panică? se răstește Mariana. Aveți obligația să reduceți viteza înaintea trecerilor de pietoni, aiuriților!

Acesta o fixează cu părere de rău, încercând cumva să-și stăpânească tremurul. Este un om sensibil. Și mai mult de atât, ochii săi grăiesc multe. Oamenilor obișnuiți, fără probleme, nu li se zbat ochii de ar mai avea puțin și ar începe să plângă. Mai ales din partea unui bărbat.