Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 10- Prietenie între o elevă și o profesoară

Rosella

După alte două zile

Este luni, iar natura plânge cu lacrimi amare ce inundă întreg New York-ul. Alerg în grabă spre facultate ținând umbrela în mâna stângă și având grijă să nu mă lovească de pământ pala de vânt ce se dezlănțuie asupra noastră. Frigul îmi inundă întreg corpul, îl acaparează, iar o tristețe profundă mă cuprinde. De fapt, aceasta stare am avut-o toată dimineața. M-am trezit dintr-un coșmar, a trebuit să o iau la goană în ciuda faptului că trupul și corpul meu simțeau altceva. Până şi inima m-a contrazis.

Îmi este greu să cred că Antonio pur şi simplu a uitat să îmi dea de veste că a ajuns. Sau măcar Uno sau Dos. Palermo.

În sufletul meu se află o tornadă ce face ravagii oriunde s-ar duce, iar eu nu ştiu cum să fac și ce să fac. Nu sunt o conducătoare. Nu am sânge de mafiot în vene. Nu am stofă de femeie veninoasă care să lase capetele sângerii întinse pe pământ alături de corpurile secerate.

Baionetele au căzut, iar din sufletele noastre au mai rămas doar fărâmiturile.

Zgomotul surd al picăturilor de ploaie este singurul care îmi mai alimentează gândirea, determinându-mă instantaneu să mă întorc spre sursa sa de proveniența. Un burlan care atârnă este cel care lasă apa să pătrundă în șiroaie mici, dând acea muzicalitate care îmi creează nostalgie.

Udă leoarcă, ajung în fața universității şi trag de mânerul dur al ușii dinaintea mea, încercând să nu trantesc geanta de pământ. Scanez întregul hol, însă aud doar chicoteli trecătoare și soapte de la etajul următor, anunţându-mă că bobocii deja au început cursurile. Trag aer în piept şi mă avânt pe holul pustiu, totuşi atât de plin, apoi fac dreapta spre scările ce duc la etaj. Cu cât parcurg mai mult nivelurile, ajung într-un final la etajul trei, unde văd dulapuri care sunt mutate de nişte tineri iscusiţi, în timp ce doamna Mariana îi coordonează. Fac stânga împrejur preventiv, dar n-apuc să calc o treaptă, căci aud:

— Domnișoară Rosella!

Îmi muşc buza de sus şi mă întorc, aţintindu-mi privirea asupra dânsei. Poartă un palton lung, negru, care îi pune în evidenţă statutul bine definit. O eșarfă alunecă pe lângă gât, acompaniată de asorteul rochiei sale de un crem combinat cu nuanțe puternice de piersic. Ochii săi verzi mă scanează, iar părul său negru este cu totul și cu totul magnific în concordanță cu vestimentația sa.

— Oh, doamnă Mariana, murmur și afișez un zâmbet cât se poate de real. Bună dimineața, nu v-am văzut!

Înalță din colțul buzelor sfidător, așteptându-se la răspunsul meu.

— Nu trebuia să te afli în sala de curs? mă interoghează.

Trebuie să găsesc o scuză să-mi iau tălpășița. Trebuie să găsesc o scuză ca să nu devin tot mai perturbată de ceea ce mă înconjoară. Pentru binele omenirii, e cea mai bună decizie.

— Orarul meu este pus de-a valma, spun privind-o în ochi fără emoție. Nu mai știu sala, ora și nici profesorul, apoi expir de parcă aș fi doborâtă de propria viață.

— Cu mine ai oră, își da ochii peste cap, iar eu încep să mă înroșesc. Te înteleg, totuşi, dacă nu vrei să vii la ora, articulează ultimul cuvânt. Dacă vrei, îţi poti lua o cafea şi te întorci după.

Îmi înalţ o sprânceană și rămân cu buzele usor întredeschise, mişcând cateodată din ele. Mă sperie într-un mod nu chiar bun, în ciuda faptului că are intenţii bune. Adică, uitându-mă la ea, uitându-mă la expresia ei nu pot vedea un pericol. Ea nu este un pericol. Totuşi, inima îmi spune să fug cât mă ţin picioarele.