Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Eram ferm convins că asta nu mă va afecta. Știam, aproape sută la sută că am inima suficient de înghețată încât să nu îmi mai pese. Îmi jurasem mie, că atunci când o voi vedea o voi ignora complet. Spre rușinea mea, am făcut fix contrariul. Nu am lăsat-o să plece atunci când a cerut asta. Partea egoistă din mine a ieșit, din nou, la suprafață și m-a forțat să îi pronunț numele, să o ating. Timp de doi ani nu am îndrăznit să îi rostesc numele cu voce tare. Îmi provoca mai multă durere decât puteam îndura. Ieri, când numele său a pășit mândru pe buzele mele, am regretat instantaneu fapta mea. Era mult mai bine pentru amândoi dacă îmi țineam gura închisă.
Nu vreau să o las din nou în viața mea. Dacă îi permit inimii să simtă din nou, o să sfârșim amândoi la fel, sau chiar mai rău de atât. Eu unu merit toată suferința pe care o simt. Ea nu o merită. Nu merita să fie tratată în felul în care am tratat-o eu. Mă seacă gândul că nu o să afle vreodată că, fiecare cuvânt pe care i l-am spus în ziua aia, nu sunt nimic decât niște minciuni tâmpite.
Sunt conștient că am reușit ceva ce niciun alt bărbat nu a reușit. Să îi câștig inima, să o fac să mă iubească. Pentru o scurtă perioadă de timp am fost mai fericit decât îmi închipuiam că pot fi. Aveam impresia că voi putea reuși să trăiesc liniștit alături de ea, că vom putea avea o familie a noastră, într-o zi. Și, la un moment dat, credeam cu toată ființa mea că lucrurile acestea sunt posibile. Dacă mă gândesc mai bine, toate astea chiar erau posibile, dacă nu comiteam cea mai mare greșeală din viața mea. Încercând să o salvez pe ea, am distrus-o. Am stricat tot ce era mai frumos la ea. Dacă ajungi să fii rănit din dragoste, te schimbi. Mi-e teamă că Maira pe care o știam odată, nu mai este. Femeia iubitoare, caldă pe care o știam, se poate să fie doar o amintire.
Amintirile astea mă pun pe mine la pământ. Nu există zi în care să nu mă gândesc la tot ce am avut, la tot ce am reușit să construim împreună. Era atât de frumos... încât părea un vis. Un vis din care nu îmi doream să mă trezesc vreodată. Impactul pe care l-am avut cu realitatea m-a zdruncinat al dracului de tare. Acum eram cu ea, fericit, în secunda următoare mă scufundam într-o mare de ură.
Nu o să îi cer vreodată să îmi înțeleagă acțiunile, fiindcă, într-o oarecare măsură, nu le înțeleg nici eu. Nici după doi ani nu îmi pot da seama de ce am ales să îl ascult pe Carlos. Poate din cauza fricii? Eram chiar atât de speriat de gândul că Maira poate păți ceva încât să renunț la ea? Da. Răspunsul ăsta vine imediat. Am pierdut prea mulți oameni. Am reușit să trec peste moartea fiecăruia, însă știu că peste a ei nu treceam vreodată.
Am încercat să o uit. Mă chinuiam să îmi ocup timpul cu diferite activități, doar ca mintea mea să nu își mai amintească de ea. Dar cum să reușesc asta, când fiecare lucru îmi amintea de tot ce a fost între noi? O bună parte de timp întreg interiorul mașinii mele îi purta mirosul. Așternuturile mele parcă aveau printate pe ele curburile corpului său. Pielea mea poarta însemnarea sa: un tatuaj imens care reprezintă toată iubirea pe care i-o port. Pe lângă acel tatuaj a mai urmat unul... ultima propoziție pe care mi-a adresat-o m-a rănit atât de tare că am ales să o fac veșnica pe pielea mea. Așa aveam să îmi aduc aminte că, doar pentru câteva luni, a existat cineva care m-a iubit necondiționat, plus, nu puteam să uit vreodată momentul acela, momentul în care i-am călcat inima în picioare, momentul în care am ales suferință pentru amândoi. Acum, de fiecare dată când mă privesc în oglindă, îmi sar în ochi cuvintele scrise pe clavicula mea: Prefer să mor lângă tine, decât să trăiesc o viață departe de tot ceea ce însemni tu. Pe retine aveam pictate mii și mii de imagini cu ea. Ajunsesem să urăsc să clipesc. Fiecare clipire aducea cu ea chipul său înlăcrimat, căci așa am părăsit-o; plângând... M-am urât până la moarte, și continui să o fac. Nu o să am puterea să mă iert pentru ce ne-am făcut, pentru ce i-am făcut. Iar, cum soarta nu a ținut niciodată cu mine, după doi ani, ajung să o văd în aceeași ipostază: cu lacrimi în ochi.
