Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cu greu, cu foarte mult greu mă cumpătez. Mă chinui să rămân calm, deși îmi vine să urlu de fericire. Îmi vine să plâng. Să țip în gura mare că mă vrea înapoi. Că mă iubește. Că vrea să lupte pentru noi. Că nu vrea să mai plece. Inima îmi bubuie în piept. Ochii mă înțeapă și anunță o rundă bună de plâns, în cazul în care nu mă liniștesc. Îmi simt oasele de gelatină și, dacă nu aș avea mâinile lipite pe talia Mairei, probabil mi-ar tremura în ultimul hal. Sunt emoționat și fericit și din nou fericit. Nu pot să explic în cuvinte. Ceea ce simt nu se poate descrie prin niște propoziții. E prea frumos. Prea copleșitor. Prea bine.
După sperietura pe care am tras-o mai devreme, apropierea asta dintre noi mă alină. Nu înțelegeam de ce plânge. Mă așteptam să reacționeze în orice fel, mai puțin în cel în care a făcut-o. Mă deranja enorm faptul că lacrimile curgeau și tot curgeau, umplând chipul frumos al Mairei de durere, suferință, nesiguranță. Credeam că se va liniști și îmi va spune că pleacă, că s-a decis să pună capăt lucrului ce se întâmpla între noi. Nu o învinuiam dacă făcea asta. Avea și încă are tot dreptul din lume să se îndepărteze dacă asta își dorește. Însă, ceea ce mi-a spus mai devreme m-a catapultat direct de-asupra cerului. Sinceritatea prezentă în glasul ei mi-a dat de înțeles că este sigură pe ea și pe deciziile ei. Dar, cu toate astea, nu am vrut să forțez lucrurile. Dumnezeu mi-e martor că mi-am dorit să o sărut fix în momentul următor. Singurul lucru care m-a împiedicat a fost gândul că poate nu vrea să se întâmple asta. Așadar, nedorind să stric ceva, m-am abținut.
Nu a fost necesar să o fac pentru mult timp, deoarece buzele sale s-au ciocnit de ale mele. Nu știu cât timp am fost cuprins de uimire. Nu știu cât timp aerul îmi rămăsese blocat în plămâni. Nu știu cât timp inima îmi bubuia în piept, pregătită să iasă de acolo. Nu știu. Tot ce știu este că acum, după minute bune, continui să o sărut. Continui să îmi estompez dorul de ea. Continui să îmi iau doza de Maira după care am tânjit atât de mult timp. Nu țin cont de faptul că de abia mai pot respira, nici de faptul că am o treabă de făcut. Pur și simplu nu mă interesează. Carlos poate să își țină secretele pentru el și să se ducă dracu'. Nu am să o părăsesc și a doua oară.
Îmi las mâinile să alunece din ce în ce mai jos, pe sub puloverul Mairei. Am nevoie să o simt. Modul plin de dragoste în care îngerul din brațele mele îmi sărută pe rând, ambele buze, mă cutremură. Nu se grăbește. Nu are de ce să o facă. În momentul acesta, tot timpul ne aparține. Pielea i se înfioară la contactul cu palmele mele. Pot simți cum inhalează aer pe nas, și îl expiră, cald, înapoi afară.
— Te iubesc, i-o spun pentru a nu știu câta oară.
— Te iubesc, îmi răspunde, printre sărutări.
Zâmbesc, scoțându-mi mâinile de sub îmbrăcămintea sa.
— Nu, nu. Pune-le înapoi, era bine așa, protestează.
