Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— E... în câmp. E pur și simplu câmp. Pe hartă nu apare nimic, răcnește Fedor, lovind masa confecționată din metal. Laptopul trepidează pe suprafața metalică și pixurile cad pe jos.
Sunetul produs răsună în încăperea aproape goală. Strâng din dinți. Zgomotul ăsta mi-a zgâriat timpanele. Sunt obosit și îmi sare țandăra din orice motiv. Mi-am pierdut răbdarea acum mult timp. Fierb pe dinăuntru de nerăbdare. Vreau doar să-l aduc pe Tony acasă și să înceteze totul.
S-au scurs aproape șaisprezece ore de când am citit mesajul ăla blestemat, trimis de Efe. Au trecut cam tot atâtea ore în care m-am strofocat să găsesc locația telefonului. Localizarea mașinii a fost o treabă ușoară. I-am dat de cap în mai puțin de cinci minute. Cu telefonul s-au schimbat lucrurile. Idiotul avea nevoie de asigurare că nu-i urmărește nimeni tâmpenia aia de telefon. Dacă nu ridica atâția pereți de securitate, poate acum, era acasă, cu femeia lui. Nu în pustietate sau captiv în mâinile unui psihopat.
— Trebuie să fie o construcție acolo care nu apare în niciun registru. E imposibil să fie teren gol. Sau poate i-au aruncat telefonul în zona aia. Pe el în niciun caz nu l-au abandonat pe unde au apucat, spun, strecurându-mi mâinile în buzunarele din față ale pantalonilor.
— Domnule Storm...
Întorc capul spre Jerd. Fedor. La dracu'! Întorc capul spre el, așteptând să spună ce are de zis. Glasul tăios de mai devreme s-a transformat într-unul ezitant. Se răsucește cu totul înspre mine, adoptând o postură dreaptă, însă privirea o are ațintită în spatele meu.
— Mă scuzați că vă contrazic... vorbim despre fratele meu. E în stare să arunce un om de parcă ar fi un sac de gunoi. Îl cunosc mult prea bine. Pornim într-acolo, dar cu tot respectul, ar trebui să căutăm un cadavru, nu o clădire.
— Un cadavru, zici? întreb, arcuind o sprânceană. Dacă se întâmplă să dau peste o singură șuviță din părul prietenului meu, capul fratelui tău va atârna deasupra ușii biroului meu. Iar capetele oamenilor lui și al persoanelor care l-au ajutat, vor trona în toată academia. Doar așa, ca suvenir.
Îmi scot mâinile din buzunar și fac semn spre bărbații din spate să ne aștepte afară. Unele discuții sunt mai bine să rămână private. În situații ca asta, n-ai încredere nici măcar în tine, dar apoi în alții. În general, nu te trădează străinii, cât o fac apropiații. Întotdeauna, cel mai apropiat ție, îți va săpa mormântul cel mai repede.
— Sunteți sigur că doriți să plecăm? întreabă unul dintre ei.
— Afară! Toată lumea! Pregătiți mașinile și armele de calibru mare să fie în portbagaje. Ce puteți, aranjați pe banchetele din spate.
Niciunul dintre ei nu mai scoate un sunet. Le aud pașii grăbiți și ușa care se deschide și, câteva secunde mai târziu, se închide. Strâng din ochi, pironindu-i apoi pe bărbatul din fața mea.
