Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
A trecut o săptămână de când regretul pe care îl simt a atins cote alarmant de mari. Îmi vine să mă dau singură cu capul de primul perete care îmi iese în cale. De ce a trebuit să fiu atât de proastă? Înainte să iau decizia de a mă întoarce aici, mi-am promis că nu o să îl las să mă răvășească din nou. În seara în care Daisy a decis să mă calce pe nervi, am jurat că nu o să mai plâng din cauza lui. Am făcut promisiuni peste promisiuni, și le-am încălcat pe fiecare dintre ele. Nu pricep cum poate să aibă în continuare atâta efect asupra mea. După tot ce mi-a făcut, ar fi trebuit să simt o ură imensă pentru el. Ar fi trebuit să nu îmi doresc să îl văd. Sunt o mulțime de lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac sau să le simt. Se presupune că atunci când o persoană te rănește, pleci, te îndepărtezi de el și uiți de existența ei, nu? Ei bine, se pare că am un talent aparte în a face fix pe dos fiecare lucru.
Peste două zile este Crăciunul. În jurul meu mama se strofoacă să iasă totul așa cum trebuie. Victor umblă prin oraș pentru a găsi un brad frumos. Faith s-a dus să cumpere alte decorațiuni pentru a împodobi bradul. Iar eu? Eu stau și îmi plâng de milă. Nu am energie pentru nimic. Prefer să stau în pat, înfășurată în pătură, cu perna în cap. Măcar așa n-are să-mi vadă cineva starea deplorabilă. În preajma sărbătorilor oamenii trebuie să fie plini de căldură, iubire, voie bună. Așa e de cuviință. Dar nu și eu. Nu mă pot preface nici măcar în fața familiei că sunt bine. Se vede pe chipul meu că moralul meu este la pământ. Nu zâmbesc, de abia dacă scot o vorbă toată ziua. Și toate astea pentru că regret amarnic acțiunile mele.
Cu toții au așteptări mult prea mari. Toți îmi cer să trec peste, să mă împac cu ideea că Dante face parte din trecutul meu și că acolo trebuie să și rămână. Deși simt că pe dinăuntru mor, continui să țin capul sus. Prietenii mei au dreptate. N-o să pot să sufăr la nesfârșit din cauza lui. Odată și odată tot o să îmi revin. E imposibil să rămân ancorată pentru totdeauna în trecut. Da, îmi este dor de el. Extrem de mult. Dar ceea ce mi-a făcut nu poate fi trecut cu vederea. Chit că au fost numai minciuni, așa cum susține el, tot m-a rănit. Nu îmi pasă cine l-a forțat să facă ceea ce a făcut. Dacă mă iubea, așa cum îmi spunea în repetate rânduri, vorbea cu mine. Mă lua într-o parte și îmi explica cu ce trebuie să ne confruntăm. Am fi trecut peste. Dacă am fi discutat, am fi scos-o la capăt. Prin comunicare puteam rezolva multe probleme apărute. Dar dacă el a preferat să-mi facă inima ferfeniță, atunci așa să fie. Cine sunt eu să judec deciziile altora?
Cu șapte zile în urmă, când am luat banala decizie de a mă duce acolo, îmi doream doar un răspuns. Nimic mai mult. Voiam din tot sufletul să știu motivul pentru care Daisy se afla cu el. Cu toate că nu mă privește niciun amănunt cu privire la viața sa, mă măcina curiozitatea. Orele treceau, și eu parcă fierbeam pe dinăuntru. Știu că nu am deloc dreptul să îi cer explicații. Poate face fix ceea ce își dorește, fără să dea socoteală cuiva. Nu știu cum sau din ce motiv, sunt sigură că Daisy nu îl merită. Așa cum i-am spus și lui, îmi doresc să îl văd așa cum am fost și eu. Vreau să sufere la fel de mult precum am făcut-o eu, sau, dacă nu, măcar pe jumătate. Dar nu îmi doresc să o facă din cauza lui Daisy. Femeia aceea nu merită lacrimile nimănui. Este haină, mârșavă. Constat că nu are rost să îndrept niciun sentiment asupra ei. Nici măcar ură sau repulsie. Îmi consum energia fără rost.
