Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Deschid ochii, puțin amețită datorită somnului ce de abia și-a luat tălpășița, și-l văd pe Dante – încețoșat, ce-i drept – în picioare, cu fața spre mine, sprijinindu-se de perete, lângă fereastră. Are mâinile încrucișate la piept și sprâncenele-i sunt încruntate. Mă privește fix și, fără să mă chinui, observ firicelele roșii ce-i străbat întregul alb al ochilor. Vârful nasului parcă-i este puțin încrețit, dar nici că mă interesează ce îl deranjează. Închid ochii la loc și mă întorc pe cealaltă parte, ignorând pe cât de mult pot prezența lui. Ignor cam tot ce are legătură cu el, în ultimele patru zile. Ignor chiar și perfecțiunea cu care helanca și blugii – ambele negre – i se mulează încântător ochiului, pe întreg corpul, scoțându-i fiecare mușchi în evidență.
Relația noastră s-a deteriorat extrem. Trăim în aceeași casă, însă n-am fost niciodată mai străini de atât. Nu ne vorbim deloc. O face doar el, dacă simte nevoia să îmi repete – la nesfârșit – că dacă mă prinde că încerc să plec fără voia lui, o să mă lege de pat. Nu e ca și cum m-ar deranja; oricum ies din cameră decât să cobor până în bucătărie. Nu sunt supărată pe el. Sunt furioasă. A întrecut orice măsură zilele trecute. Nu-mi pot scoate din cap cuvintele lui. Continuă să fie prezente în mintea mea, răsunând ori de câte ori am încercat să găsesc o explicație pentru acțiunile sale recente.
Vreau să îi găsesc o scuză. Să îmi scot din creier ideea că nu s-a transformat într-un necunoscut, însă e aproape imposibil când amenințarea că-mi va lua copilul revine și tot revine fără oprire. M-a rănit în feluri inimaginabile. Am simțit cum mă rup în bucăți. Am crezut că nu o să mai am aer să respir. M-am dezintegrat în fața lui, și ce a durut și mai tare a fost faptul că n-am văzut nici pic de remușcare în privirea sa. Nu i-a părut rău. A intenționat să lanseze amenințările alea. A făcut-o cu bună-știință. Mă lupt cu mine însămi, obligându-mă să refuz să cred că ar fi capabil de una ca asta. În situația actuală, nu sunt prea sigură că n-ar fi în stare să-și ducă până la capăt amenințarea.
Niciun cuvânt nu poate descrie cu exactitate cum m-am simțit. Mințită. Trădată. Nu știu care dintre acestea m-a îngenunchiat mai tare. Într-o secundă, Dante a reușit să distrugă totul. Toate planurile, visurile, tot. A distrus tot ce era frumos între noi. Cumva, a putut transforma unul dintre cei mai importanți pași făcuți împreună, într-o armă pe care are să o folosească împotriva mea ori de câte ori nu-i fac pe plac. Sunt dispusă să fac absolut orice pentru copilul meu. Chiar și să fiu la mâna lui, atât timp cât nu îl ia de lângă mine.
Nu are niciun drept să se comporte așa. A greșit enorm. E atât de aproape să își piardă prietenii din cauza comportamentului ăsta isteric. Pe mine nu mă va pierde niciodată în totalitate. Vom fi legați pentru totdeauna de micul suflețel care prinde viață înăuntrul meu. Însă, despre celelalte persoane apropiate lui... nu știu ce să spun. A fost nesimțit afirmând niște lucruri oribile, dar nu cred că conștientizează asta. Sau, așa cum a zis, nu îl interesează deoarece nu are nevoie de nimeni. Nici măcar de mine.
