Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Două linii.
Privesc aceste două linii de câteva zeci de minute bune, fără să îmi vină a crede rezultatul. Pozitiv. Testul este undeva lângă mine, în partea dreaptă, iar eu stau în șezut cu picioarele la piept și mâinile încolăcite în jurul acestora. Ochii îmi sunt plini de lacrimi nevărsate. Îmi este frică că dacă mai dau drumul unei runde de plâns, nu mă voi opri prea curând. Privirea îmi este încețoșată, făcând totul în jur să pară blurat. Inima îmi bate cu o putere atât de mare că simt zvâcnirile ei până în oase. Mă acaparează mii de sentimente. Nu le pot deosebi. E o combinație de emoții. Nu mă pot concentra pe una singură. Dar, totuși, dacă ar fi să mă axez pe una dintre ele, aceea ar fi fericirea.
Nu știu cum să reacționez. Mă așteptam să primesc rezultatul acesta. M-am tot gândit că există o posibilitate uriașă ca verdictul să fie unul pozitiv, dar nu am și pus în calcul ce voi face când voi afla cu exactitate motivul acestor pofte pe care le tot am. Credeam că sunt pregătită. Dar nu m-am înșelat nicicând mai mult de atât. Nu se compară nimic din ceea ce am crezut că voi simți, cu ceea ce simt acum. E totul de nenumărate ori mai intens.
Acum, pare că totul are sens. Pur și simplu știu că tot greul prin care am trecut a meritat. Secunda în care a apărut și cea de-a doua linie, am uitat toate clipele neplăcute. Tot ce am fost forțată să simt și să trăiesc, s-a șters cu buretele în doar o secundă. Sau chiar mai puțin de atât. E greu de descris valul de bucurie care mă străfulgerase. Nu știu ce cuvinte pot folosi, ca să reiasă cât de cât felul în care m-am înmuiat instantaneu. Nu am simțit niciodată o fericire atât de mare. Nu pot compara acel moment cu niciun altul.
Cum e posibil să iubești ceva despre a cărei existență n-ai avut idee până acum câteva momente? Mă tot contrazic singură, dar credeți-mă că în mintea mea e o harababură incredibilă. Într-un fel, simțeam că e ceva aici, înăuntru. Știam. Dar în același timp nu aveam nici cea mai mică idee. Însă acum, că mi s-a confirmat, e mirific. S-a format în câteva secunde o iubire nelimitată. Un ghem uriaș, din iubire, este îndreptat către inima care bate acum, la unison cu a mea.
Mă uit puțin la Efe. Stă în poziție turcească, cu coatele pe genunchi și capul în palme. De mai bine de zece, cincisprezece minute zâmbește atât de strălucitor, încât sunt sigură de faptul că, de ar fi fost seară, sclipirea din pupilele sale ar face lumină în jur. Dacă ochii săi sclipesc astfel, nu vreau să știu în ce fel o fac ai mei. Deși am privirea plină de lacrimi, sunt mândră. Ochesc înapoi testul. Știu că mă uit la el cu o mândrie aparte. E dovadă clară că înăuntrul meu crește un mic suflețel. Suflețel pe care l-am creat alături de Dante. E răspunsul tuturor întrebărilor mele. M-am întrebat de nenumărate ori dacă merită să fiu aici. Lângă Dante. Cu Dante. Alături de un om pe care îl iubesc, dar care m-a rănit cum nu a mai făcut-o nimeni vreodată. Răspunsul este da. De zeci de mii de ori, da. Dacă asta a fost răsplata tuturor lucrurilor pe care a trebuit să le îndur, atunci merită.
