Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Bineînțeles că m-a convins să rămân, murmur pentru mine, lăsându-mă pe vine și adunând cioburi de pe jos. Dacă știam că vor ajunge numai bune de aruncat clătitele mele, nu mă mai sinchiseam să le fac. Măgarul, altădată să-și facă singur de mâncare. Un deget nu mai ridic pentru el.
Urăsc faptul că îmi poate suci mințile folosind decât câteva propoziții. Detest și mai tare faptul că nu mă pot opune lui. Oricât de mult încerc să mă îndepărtez de el, să dea dracu' de reușesc. Ceva mă atrage înapoi, și așa continuăm același ciclu la nesfârșit. Ne certăm, eu vreau să plec, mă pregătesc să plec, el apare, îmi aruncă două cuvinte și gata, am dat uitării totul. Efectiv nu pot să îl părăsesc. Mă jenează doar gândul ca eu să fiu departe de el, să nu îi pot auzi vocea, să nu îi pot vedea rânjetul obraznic sau să nu îi pot simți îmbrățișările. Mi-au lipsit atât de mult, încât acum că am toate acestea înapoi, mă omoară ideea de a mă debarasa de ele. Poate că asta e iubirea. Frica de a nu pierde o persoană. Teama de a nu te trezi într-o dimineață fără persoana iubită lângă tine. Să iubești, doare. Dar e o durere plăcută. Odată cu iubirea, vine și gelozia, frica și durerea de care pomeneam mai devreme. E greu, copleșitor de multe ori. Uneori, iubești atât de profund încât nu pleci de lângă cel pe care îl iubești indiferent de greșelile pe care le face. Nu este corect nici să renunți fără să lupți, dar nici să accepți orice, doar de dragul iubirii.
Dante e dificil. Tare dificil. S-a obișnuit ca orice să fie făcut după bunul lui plac, să nu i se întoarcă vreo vorbă înapoi, să nu îi ia cineva cuvântul în derâdere. Deși probabil nu vrea, se așteaptă ca și eu să mă comport în preajma sa la fel. Să fiu o fată bună și ascultătoare și să n-am nimic de zis. Nu mă deranjează neapărat. Dacă îi oferă satisfacție supunerea mea, atunci așa să fie. Ce mă deranjează e că fac ce vrea el, fără să-mi dau seamă. Sunt atât de slabă în fața sa, că a ajuns să mă joace pe degete. Face ce vrea din mine. Mă modelează după gustul său. E bine că sunt conștientă, dar nu fac absolut nimic ca să schimb asta.
— Într-o zi o să fiu suficient de puternică și n-o să-i mai permit să mă manevreze așa cum își dorește, spun, ridicându-mă înapoi în picioare.
Arunc grămăjoara de cioburi adunată în palme, la gunoi. Mă întorc pe călcâie și străbat bucătăria. Deschid fereastra, larg, permițând aerului rece să intre în încăpere. Am impresia că miroase a nervi pe aici, și mă calcă pe mine pe nervi. Trag o gură mare de aer, lăsând gerul de afară să ajungă în plămâni. Gâtlejul și nările mă pișcă puțin, însă răceala aerului îmi revigorează tot trupul. Plimb ochii prin bucătărie, fiind încă uluită de dezastrul pe care l-a făcut Dante. Până și scrumiera zace pe jos, țăndări. Mai avea masa s-o distrugă, și tabloul era complet.
Strâmb din nas și plec de lângă geam. Iau mătura și încep să curăț fiecare centimetru al podelei. Partea cea mai rea din toată harababura asta, sunt cioburile acelea minuscule, de abia reușești să le vezi. Dacă nu sunt atentă și las vreo chestie din asta microscopică pe podea, o să ne înțepăm în ea și nu o mai scoate nici ăla de jos din pielea noastră. Cu o mână țin mătura, iar cu cealaltă apuc spătarul scaunului și îl dau într-o parte. În acest moment, tind să cred că ceea ce fac, sunt îndatoririle unei soții. Și ce să vedeți? Mie îmi lipsește inelul. Și cererea, să nu uităm. Mă las puțin pe genunchi, trecând mătura pe sub masă.
