Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ați trăit vreodată ceva atât de frumos încât aveați impresia că nu este real? Tu erai sigur că e adevărat, că acel lucru există, însă creierul tău refuza să creadă și îți impunea să vezi totul ca pe un simplu vis? Prin ceva asemănător trec eu acum. Ceea ce simt e mult prea puternic, atât de puternic că am ajuns să cred că mă voi trezi din cine știe ce somn adânc și voi constata că nimic din toate astea nu e câtuși de puțin adevărat. Sunt conștient că nu visez, am testul în mâini, sunt două linii, nu halucinez. E imposibil să-mi creez scenarii aberante doar pentru că-mi doresc să am un copil. Ce se întâmplă acum e mai mult decât real, dar creierului meu îi dă cu eroare și se încăpățânează să nu conștientizeze pe deplin ce se întâmplă.
Mă simt copleșit de cele mai bune sentimente pe care le-am avut în ultimul timp. Fericirea... Nu am știut ce înseamnă. Am vorbit numai prostii până acum, când venea vorba de fericire. Credeam că știu sentimentul ăla. Dar nu, nu îl știam nici măcar puțin. Acum pot spune că simt cu exactitate bucuria prin fiecare celulă din corp. Îmi vine să plâng, să țip, să țopăi prin casă. Vreau să mă exteriorizez cumva, ca să știe cu toții cât de fericit m-a putut face femeia de lângă mine. Nu se compară nimic cu momentul în care am văzut testul pe jos și am realizat ce e și ce înseamnă acele două linii. Am fost atât de șocat – în sensul bun – încât mă blocasem pe loc. Încercam să zic ceva, orice, dar vocea parcă-mi pierise. Pentru câteva momente, prin fața ochilor mi se așternuseră sute de filmulețe despre cum o să arate viitorul nostru.
Nu am avut nici pentru o secundă intenția de a o speria pe Maira. Nu credeam că o să-i fie atât de frică să îmi spună. Am vorbit de nenumărate ori despre subiectul ăsta. I-am spus că sunt pregătit, că-mi doresc o familie cu ea. Și am vorbit serios. Nu există ceva ce n-aș face alături de ea. Un copil ar fi cea mai mică problemă. Am trecut printr-atâtea greutăți, iar dacă am fost suficient de capabili să le ținem piept, ne putem descurca și cu un bebeluș.
Este o responsabilitate uriașă, într-adevăr, însă am încredere în noi. Am avut întotdeauna încredere în mine când era ea și ea prezentă. Știu că nu mă va lăsa să cad. E puternică. Mult mai puternică decât am fost sau decât voi fi eu vreodată. Mai devreme, când am văzut-o plânsă toată, mă înfuriasem. Nu înțelegeam de ce vedeam acea panică în ochii ei. Nu știam ce se întâmplase de era în halul ăla. Mă speriasem. Bineînțeles că mi-am format cele mai proaste idei. Mă așteptam să-mi spună cine știe grozăvie, nu c-o să-mi dea cea mai bună veste.
Deși eram aproape sigur că este însărcinată, în momentul în care văzusem confirmarea, mă înmuiasem de-a binelea. Efectiv simțeam cum picioarele mi se transpuseseră în ceva asemănător cu gelatina. Să nu mai spun de faptul că inima mi-o luase la galop și ochii mă usturau, amenințând câteva lacrimi. Nu mi-am dorit să-i vorbesc pe acel ton sau să fiu autoritar. Pur și simplu acționam ciudat. M-am surprins și pe mine. Tot ce voiam era să o iau în brațe și să-i spun cât de mult o iubesc și cât de multă fericire poate aduce vieții mele.
