Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi masez tâmplele, fiind sprijinit cu coatele de lemnul dur și rece al biroului. Capul îmi zvâcnește dureros, încâlcind și mai mult gândurile prezente prin mintea mea. Am impresia că până și fruntea mă jenează. Am ajuns în starea asta datorită lichelei de jos, deoarece a refuzat să scoată un nenorocit de cuvânt. Singurele sunete pe care le auzeai din gura lui erau amenințări nefondate. Vă spun și de ce le consider astfel. În mod normal, dacă ții la oamenii tăi, te preocupi de aceștia și de siguranța lor, nu? E, aici vine și partea interesantă. După javra de jos nu a venit absolut nimeni. Nu am primit niciun telefon, niciun mesaj din care să îmi dau seama că cineva și-ar vrea omul înapoi. Mi-am dat seama că orice amenințare pe care o arunca, era mai mult de fațadă. Să nu arate ca un fraier în fața mea. Eu unul, personal, duc grija fiecărui om angajat aici. Nu pot trimite pe nimeni într-o misiune, fără să mă asigur că este în regulă.
De aici deduc faptul că omul pentru care lucrează târâtura, este unul cu o remușcare mai mică decât zilele bunicului meu pe pământ. Și da, bunicul meu s-a dus acum mult timp. E imposibil să nu dai doi bani pe oamenii care lucrează pentru tine. Fie ei paznici sau transmițători de mesaje. Toți sunt ai tăi. Toți își riscă viața pentru tine și pentru afacerea ta. Dacă trăiești cu impresia că salariul pe care îl oferi este îndeajuns, te înșeli. Nu se rezumă totul la niște hârtii idioate în viața asta. Mă ambalez degeaba, sunt conștient de asta. Însă în momentul în care dau de atât de multă nepăsare în ziua de astăzi, mă enervez. Nu înțeleg cum poți închide un ochi noaptea fără să te gândești măcar o secundă la ce se întâmplă cu băieții pe care îi trimiți pe teren.
Am pierdut trei ore nenorocite într-o celulă, încercând să scot ceva de la animalul ăla. De două ore sunt în birou, învârtind și sucind situația pe toate părțile, poate așa am să pun ceva cap la cap și o să obțin un răspuns la evenimentele de astă-seară. Afară deja s-a luminat, iar peisajul pe care îl am mă demoralizează și mai mult. Copacii sunt goi, orice frunză s-a veștejit de mult. Griul cerului, lipsit de orice urmă de soare și străzile acoperite de zăpadă îmi induc un sentiment de singurătate. Urăsc din tot sufletul meu iarna. Am suficiente motive.
— Dante? aud, înainte ca două bătăi în ușă să se facă auzite.
Deschid ochii fără chef. Mă las pe spate în scaun, îndreptându-mi postura.
— Intră, spun, ochind clanța care se lasă ușor în jos.
Capul continuă să îmi vâjâie puternic. Inspir lung. În pragul ușii apare Jerd. Umerii lăsați și capul plecat în pământ, cu privirea ațintită spre încălțămintea sa îmi trezește imediat un licăr de neliniște în corp. Intră în birou și închide ușa în urma lui. Sprânceana mi se arcuiește automat, așteptând să primesc orice veste are să îmi dea. Judecând după felul în care arată, cu siguranță nu este una bună.
