Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Nu știu de ce mi-ai cerut ajutorul. Nu pare că ai nevoie, sincer... Am impresia că te descurci și singur aici.
Mă uit ca pisica în calendar la rafturile pline cu arme, muniție și niște chestii cărora nu le cunosc utilitatea, mutându-mă de pe un picior pe celălalt, agitată. Să nu pomenesc de faptul că nu am știut de existența camerei ăsteia până acum zece minute. Încă nu m-am mișcat din tocul ușii. Îmi e groază să pășesc înăuntru.
În urma experienței alături de Carlos și a glonțului ce mi-a nimerit piciorul, arsenalul ăsta ce strigă „moarte" și nimic altceva, îmi face rău la stomac. Nu am rămas cu o traumă, n-am nici sechele. E doar... un loc în care nu vreau să fiu, cu uneltele astea care sunt capabile să stoarcă suflul din tine într-o secundă. Mă trece un mic fior, însă îl ignor cu desăvârșire. Nu e locul și nici momentul potrivit pentru a-mi aminti cele întâmplate. Ce a fost, a fost. Sunt bine. În viață. Asta e tot ce contează.
Privesc peretele din fața mea, unde, pe niște rafturi confecționate din metal, sunt așezate în linie dreaptă cutii cu ceva ce par a fi gloanțe de lunetă. Nu le recunosc pentru c-aș fi avut antecedente cu astfel de obiecte, ci pentru c-am văzut suficiente filme încât să recunosc gloanțele astea mari, cu bot ascuțit și alungit. Culoarea lor este similară cu cea a fierului ruginit, însă într-o manieră aurie.
— Voiam companie și să petrecem timp împreună, dă Dante din umeri, apăsând pe un buton alb, din perete. E așa de rău?
— În niciun caz, însă puteai să mă anunți că mă aduci într-o cameră a morții. De ce nu mi-ai spus că ai așa ceva în casă?
În dreapta lui, la mai puțin de un metru distanță, după un sunet asemănător cu cel pe care-l scoate cheia răsucită în broască, apare ceva ce seamănă cu o clanță. Nu ca cea obișnuită. Arată mai mult a una folosită la ușile glisante. Mă încrunt de-a binelea. Câte scamatorii din astea se mai află aici? Dacă apare o trapă în podea care ascunde cadavrele unor mafioți bătrâni care au o poveste încâlcită în spate și au puse pe capetele lor recompense de zeci de mii de dolari, eu sunt aproape sigură că plec de aici și nu mai calc în locul ăsta cât oi trăi.
Fie, dispar din cameră, nu de lângă Dante. Pe el nu l-aș părăsi pentru nimic în lume. Nici măcar dac-aș avea un pistol lipit de capul meu. Aș fi împăcată cu ideea că am murit luptând pentru ceea ce iubesc. Că nu m-am lăsat învinsă și că dragostea mea a supraviețuit indiferent de circumstanțe. Ce e adevărat, va dura o veșnicie.
— Trebuia să-ți spun? Nu e ca și cum ai folosi ceva de aici, Maira. De găsit nu aveai cum să o găsești oricum. Nu ai vreo legătură cu nimic din camera asta.
Nu-i răspund în niciun fel. Are și el dreptate. Nu puteam s-o găsesc, din moment ce nu o căutam și nu aveam de gând să cobor aici niciodată. Când a venit cu sugestia de al însoți, am rămas stană de piatră la propriu. M-a condus prin cinci holuri diferite și am coborât patru seturi de scări ca să ajungem aici. Dacă mă trimite acum sus, mă pierd pe drum. Nu aveam habar că locuința are și un subsol. Trebuia să îmi treacă prin cap, bineînțeles, dar, hai să fim serioși. De ce m-aș fi gândit la un subsol ascuns burdușit de arme?
