Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— E atât de somnoroasă pentru că, de la o vreme, nu apucă să doarmă prea mult.
Îl aud pe Dante, dar strâng din ochi, încercând să-i ignor vocea și să adorm la loc. N-are decât să mă pupe în fund dacă nu îi convine cât dorm. Nu e deloc ușor să stai treaz toată noaptea, simțindu-te din ce în ce mai rău. Nu îmi pasă nici măcar de persoana cu care vorbește la telefon. Probabil e mama. Sau Faith. Sau nu contează.
— Și de ce nu apucă să doarmă prea mult? Hm? Nu-mi spune că nu îi faci nopți albe, că nu te cred.
Îmi dau ochii peste cap pe sub pleoapele închise. Aisha are și nu are dreptate. Nopți albe îmi face, dar în ultima perioadă nu e el neapărat cauza lipsei mele de somn. Mă întorc pe cealaltă parte, hotărâta să nu acord atenție niciunuia. Vorbesc despre mine de parcă n-aș fi prezentă, deci de ce să îi întrerup?
— Oh, deci despre privirea asta îmi tot povestea Maira, spune amuzată indianca. N-o să te mint, are un strop de intimidare, dar nu mă impresionezi. Mi-a ajuns la urechi cât de sensibil poți să fii, deci încearcă să sperii pe altcineva.
Femeia asta chiar trebuie să dea tot din casă? Mă așteptam să ciripească la un moment dat, dar nu chiar la acest moment dat. Măcar putea să aștepte să nu fiu de față. Cine știe cum nu-i pică ceva bine domnului Storm și îi sare țandăra.
— Aha, să înțeleg că ți-a vorbit despre mine?
Detectez o urmă de mândrie în glasul lui Dante. Bineînțeles. Cel mai probabil, acum, are egoul cât China de mare. Dar nu-mi scapă nici seriozitatea cu care a pus întrebarea. Deși i-am spus în repetate rânduri că am povestit anumite lucruri anumitor persoane, vrea din tot dinadinsul să se convingă.
— Ce întrebare e asta? Normal că a vorbit. Și încă câte! râde Aisha. Dacă nu mă înșel, a pomenit odată ceva de niște cătușe. N-am înțeles prea multe, sincer. Plângea în timp ce bolborosea. Imaginează-ți ce dificil a fost pentru mine să pricep ce murmura pe acolo.
— Aisha, o atenționez. Gata. Dacă mai scoți un singur cuvânt, jur că-i spun maică-tii de prețioasele tale piercinguri. N-am vrea să afle, așa-i?
Nu am idee cât de bine m-a auzit, căci am vorbit destul de încet, însă liniștea care pune stăpânire pe întreaga cameră îmi indică faptul că ceva, ceva tot a prins. Acum știu măcar că Dante nu vorbea la telefon cu un cineva oarecare. Nu îmi stă în caracter să șantajez, însă nici să afle Dante cum mai aveam puțin și mă înecam cu lacrimile din cauza amintirilor în care era protagonist nu îmi surâde.
Brusc, creierul mi se blochează preț de o secundă. Ce naiba? Aisha? Aisha vorbea, am auzit-o clar. Și nu mi-am închipuit-o. Dante i-a răspuns și pus întrebări, așadar cu siguranță nu e ceva întruchipare a creierului meu obosit. Deschid ochii, regretând imediat. Lumina mă lovește din plin, trimițând o durere ascuțită direct în tâmple. Sâsâi, luată prin surprindere de nivelul luminozității. Dante e la marginea patului, pe un scaun și mă privește zâmbitor. Dacă zâmbește că m-a trezit, atunci îmi pare chiar rău pentru el. Am nevoie de energie pentru cadoul pe care i l-am pregătit. Extrem de multă energie.
