Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Gândul mi-a stat numai la lapte și fursecuri de când m-am trezit. Lenea dăinuie în cameră, într-un strat gros de poți să-l tai cu cuțitul, împiedicându-mă să mă ridic odată din pat și să o iau agale spre bucătărie să văd dacă există acele două ingrediente prin casă. De când am devenit conștientă de însemnătatea acestor pofte, mi se cam zbârlește părul pe mâini. Eh, nu pot spune că mi-am dat seama de una singură. Dacă nu era minunatul Dante puțin mai vigilent decât mine, nu conștientizam nimic și trăim în continuare cu impresia că urmează să-mi vină menstruația și din acest motiv vreau un anumit fel de mâncare sau diferite dulciuri. Nu știu dacă sunt însărcinată sau nu, dar sunt fericită. Vreau să fiu. Îmi doresc din tot sufletul să fiu. Deși Dante dorește să mai aștept puțin înainte să fac testul, eu nu am răbdare. Nu îmi pot scoate din cap această idee. Trebuie să procedez cumva și să aflu concret ce se întâmplă. Aseară, când Dante m-a găsit în sufragerie, nici prin cap nu îmi trecea motivul pentru care îmi trec prin minte tot felul de combinații culinare și simt o nevoie ciudată să le satisfac. Vă jur că nu m-a dus bibilica să iau în considerare existența unei sarcini. Credeam că e ceva inofensiv.
Acum că a încolțit ideea asta undeva în creierul meu, totul devine mai clar. Semnele ne sunt date, practic, mură în gură. Din interior, priveliștea e destul de blurată, aș putea spune. Fiind persoana pofticioasă, n-am realizat că emit niște semne evidente care indică o sarcină. Pur și simplu nu mi-a trecut prin cap. Din exterior, totul pare mult mai limpede. Nu am idee ce exemplu să dau despre ce iese la iveală din afară, însă mă voi gândi și voi reveni la idee. Dacă-mi amintesc și nu îmi pierd iar atenția și uit cumva.
Mă uimește ușurința cu care pot accepta acest gând. Mi-a fost întotdeauna frică să iau în considerare crearea unui copil. Crescând în mediul în care am făcut-o eu, cu o familie ca a mea și niște părinți inexistenți, încrederea în persoanele din jurul tău se sfârșește. Îți pui întrebări, dai viață unor scenarii negative fără să vrei. Dacă aleg persoana nepotrivită? E posibil să ajung în stadiul în care a fost mama? Se poate, din nefericire, să-mi aleg jumătatea un bărbat asemenea tatei? Ce-o să mă fac, cum o să pot părăsi un om toxic, cu toate că poate îl voi iubi? Sunt capabilă să pun stop unei relații cu omul care este tatăl copilului meu? Pot ierta abaterea de la calea cea dreaptă persoanei de lângă mine, de dragul iubirii?
Îmi e teamă să nu repet greșelile mamei mele. Nu vreau să ajung în punctul în care au fost mama și tata. Nu vreau ca copilul meu să fie forțat să treacă prin ce am trecut eu. Un copil nu trebuie să adoarmă cu lacrimi în ochi. Niciodată. Copilul e musai să nu-și pună întrebări despre existența sa. Cât timp a trăit tata, aceste întrebări erau la ordinea zilei. Oare, dacă nu mă aveau, se iscau aceste certuri? De ce a căzut tata în mrejele alcoolului? Sunt eu de vină? Sora mea? Mama? Ce am făcut atât de rău încât să primim tratamente grotești din partea bărbatului care se presupune că trebuie să ne protejeze? Dacă ne facem bagajele și plecăm, ne va căuta? Vă pot enumeră fără oprire zeci de întrebări pe care, odată, mi le-am pus și eu. Cea mai dureroasă dintre toate, cea pe care vreau cu tot dinadinsul să o uit e tata ne iubește? Comportamentul său față de noi dădea de înțeles că nu dă doi bani pe mine, sora mea sau mama. Ne trata ca pe ultimele persoane, ca și cum eram dușmanii săi, nu familia sa. E extrem de dureros să trăiești zilnic cu semnele astea de întrebare în minte, fiind doar un copil.
