Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încep să cred, pe zi ce trece, tot mai mult că nu am pic de noroc în viață. Când cred că apele se liniștesc și totul este pe drumul cel bun, se întâmplă ceva și se deranjează totul din nou. Sunt blocat în bula asta plină de ghinion din care nu pot să scap. Nu mă încălzește cu nimic dacă vine un lucru bun, după alte câteva rele. Vreau să las toată furia din mine să iasă însă mă simt prins într-o cușcă. Nu pot face nimic să diminuez din uraganele interioare. Singurele momente în care sunt cu adevărat liniștit sunt acelea în care Maira este lângă mine. Ea este singura persoană care mă poate face să mă simt mai puțin... dat peste cap. Îmi face bine. Mă vindecă zi de zi tot mai mult. Însă acum nu mă pot duce să stau de vorbă cu ea, este mult prea supărată pe mine. De când am ajuns acasă a refuzat să îmi arunce vreun cuvânt. Mi-a cerut să o las un moment singură, să își poată reveni și după aceea, dacă este în regulă, va coborî ea. Inițial a vrut să rămână ea jos și să merg eu în dormitor, dar am refuzat în secunda următoare. Nu acceptam să o las singură aici, o știu mai în siguranță în cameră, în orice caz.
Așa am ajuns să stau în bucătărie, îngândurat. Am fumat jumătate de pachet de țigări și totuși continui să fiu plin de draci. Mă simt vinovat pentru ce s-a întâmplat mai devreme. Dacă știam că Maira avea să dea buzna, neașteptată, închideam ușa și ne scuteam de toate astea. Nu îmi trecea prin cap că va veni și va vedea... ei bine, tot ce a văzut. Sunt conștient că a fost un șoc imens pentru ea, din această cauză mă și învinovățesc. În loc să țip la ea, puteam să o liniștesc, ținând cont de faptul că tremura din cap până în picioare. Pe moment nu am realizat ce fac, credeți-mă că m-au luat pe nepregătite toate vorbele pe care mi le-a spus. Fără să își dea seama de faptele lui Carlos, de tot ce a făcut, m-a numit pe mine monstru. Nu are habar cât de mult m-a durut pe mine să aud acele cuvinte ieșind din gura sa.
Dacă alegeam să o las acasă și să nu o iau cu mine, poate că evitam tot ce se petrece acum. Dar atunci, l-aș fi ales pe Carlos în favoarea ei, iar asta este exclus. Cu toate că am decis să nu plec fără ea, tot s-a produs o nenorocire. Oricum aș da-o, rezultatul este în continuare unul prost. Orice aș fi făcut nu era bine. Să mă resemnez nu am cum. Am fost neatent, așadar acum este nevoie să îndrept ce am stricat. Nu știu dacă pot face ceva special pentru Maira, rămâne să mă gândesc la asta. Momentan trebuie să o las să se calmeze. Nu vreau să fiu stresant.
— Poți veni puțin?
Îi aud vocea în spatele meu. Sincronizare, gândesc pentru mine. De parcă ar fi știu că mă gândesc la ea, și-a făcut apariția.
Mă întorc spre ușă acolo unde o văd pe Maira. Răspunsul meu întârzie să apară deoarece poartă decât un tricou de al meu. Privirea mi se blochează pe picioarele acesteia, mă străduiesc să o ridic spre chipul său. Dau din cap că da și mă ridic de pe scaun. Am și amorțit la cât de mult am stat fără să mă mișc. Maira îmi întinde mâna, mă opresc în loc și îi ofer o căutătură confuză. Acum câteva ore nu voia să audă de mine, iar acum vrea să ne luăm fericiți de mână?
