Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sunetul unui sertar deschizându-se îmi fură tot somnul. Primul lucru pe care îl văd atunci când deschid ochii, este ceasul electronic de pe noptieră, care indică ora unu și șaptesprezece minute, seara. În spatele meu continui să aud mișcare. Curioasă, mă ridic în fund. Întorc capul spre dreapta, și îl văd pe Dante. Este îmbrăcat într-o pereche de blugi negri și un tricou de aceeași culoare. Chipul îi este brăzdat de o nervozitatea greu de trecut cu vederea.
— Ce s-a întâmplat? întreb, frecând puțin colțul ochilor, pentru a scăpa de senzația de oboseală.
Dante își mută pentru o secundă privirea spre mine. Încep să mă sperii. Furia prezentă în ochii săi mă seacă pe interior. Mi s-a format un gol bizar în stomac. Nu știu dacă ar fi o idee mai bună să mă pun înapoi la somn, și să pretind că vorbeam în vis.
— Nimic de care să îți faci griji. Culcă-te la loc, este târziu.
Nimic de care să îmi fac griji? Mai are puțin și explodează, la propriu. Pot să văd cât de scos din sărite este.
— Nu înțeleg de ce încerci să mă minți. E clar ca lumina zilei că s-a întâmplat ceva ce nu îți pică bine.
Nu primesc niciun răspuns, ceea ce mă neliniștește și mai tare. Dante inspiră și expiră, lăsându-și capul în jos. Dau pătura la o parte și mă ridic din pat. Picioarele mele goale fac contact cu podeaua rece. Sâsâi, în urma senzației neplăcute ce mi-a traversat corpul. Mă apropii cu pași mici de Dante, speriată, oarecum. Nu mi-ar face niciun rău, sunt sigură de asta, însă nu vreau să răbufnească. Îmi doresc să priceapă că sunt lângă el să îl ajut, sau să încerc măcar. Nu contează cât de greu sau ușor ar fi. Trebuie să prindă odată ideea că nu mai este singur. Mă are pe mine acum. Mereu m-a avut.
Ajung în spatele său. Sertarul în care scotocea e plin cu dosare și foi împăturite. Undeva, în colțul acestuia, observ și câteva poze cu diferiți bărbați. Mă uit pentru o secundă la cea de deasupra, fiindu-mi cel mai ușor să o văd. Lumina slabă din cameră, provenită de la lampă, nu mă ajută prea mult. Fotografia respectivă reprezintă un bărbat, probabil trecut de cincizeci de ani. Are părul cărunt, aranjat pe spate, barba îi este îngrijită și poartă un costum negru, bănuiesc, datorită pantalonilor de această culoare, și un palton lung, de un albastru închis, peste.
— Ai nevoie de un dosar de aici?
— Nu. Caut altceva. Îmi pare rău că te-am trezit.
Răspunsuri seci peste răspunsuri seci. Oftez, făcând câțiva pași, mai în lateral. Nu îmi place faptul că nu îmi oferă un răspuns mai elaborat. Poate, dacă îmi explică ce se petrece, pot oferi o mână de ajutor, ori, cel puțin, aș înceta cu întrebările. Nu îi mai adresez niciun cuvânt și aștept să văd ce caută cu atâta ardoare în acel sertar. Lumina se reflectă într-o bucată de metal, ceea ce îmi atrage atenția. Dante scoate de sub dosare un cuțit. Este asemănător cu cel pe care îl avea în biroul său, în seara în care i-am făcut o vizită. Se apleacă, și îl ascunde în bocancul stâng pe care nu l-am observat până acum. Se uită odată la mine. Nu îmi pot da seama la ce se gândește acum. A ridicat un zid în jurul său, făcându-mi imposibilă misiunea de a încerca măcar să ghicesc ce gânduri îi străbat mintea. Câteva secunde mai târziu, scoate la lumină și un pistol. Aerul îmi rămâne blocat în plămâni.
