Deși amândoi cred că au trecut peste tot ce s-a întâmplat între ei, Universul le dovedește fix contrariul.
Au crezut că momentul revederii dintre ei va fi unul simplu, fără prea multe complicații.
Însă, ceea ce nu au știut ei e că, în ciuda tuturo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Modul în care îi pot simți tot trupul lui Dante încordat, mă îngrijorează. A fost în regulă până acum câteva secunde. S-a așezat pe canapea, lângă mine, a și acceptat să mă țină la pieptul lui, dar toată starea de bine s-a evaporat în momentul în care telefonul său a indicat primirea unui mesaj. Nu știu ce scrie în el, sau cine este persoana care l-a trimis, însă un lucru îmi este clar. Ceea ce spune acel mesaj, nu este de nicio culoare pe placul lui Dante.
Tensiunea emanată de trupul său mă face să îmi țin gura închisă și să nu pun nicio întrebare, și credeți-mă, vreau să pun foarte multe întrebări. Nu știu cum, sau în ce fel, însă o mantie de frică s-a prins de mine. Simt că ceea ce urmează să se întâmple nu va fi de niciun fel pe gustul meu. Am învățat să îmi ascult instinctele, deoarece nu au dat greș niciodată. Mă mișc puțin, schimbând poziția inițială. Acum am ajuns să stau cu capul în poala lui Dante.
— Ești bine? întreb.
Nu mă interesează ceea ce scrie în acel mesaj, mă interesează doar să știu dacă Dante este în regulă. E clar ca lumina zilei că ceea ce simte el acum, este departe de a fi ceva bine. Constat acest lucru datorită maxilarului pe care îl are încordat și mușchiului care i se zbate fin în obraz. Lipsa răspunsului său îmi aduce și mai multă panică, așa că mă ridic în fund și îl ating, cu grijă, pe braț.
— Dante? S-a întâmplat ceva?
De data aceasta tonul cu care au prins viață cuvintele este unul tremurător, înspăimântat. Vocea mi s-a spart și m-a dat de gol, lăsând să iasă la suprafață îngrijorarea interioară. Dante clipește odată, trage aer în piept și, cu o mișcare lentă a gâtului, se întoarce spre mine. O umbră de nervozitate și... frică îi traversează pupilele. Dau la o parte bucata de material pufos cu care eram învelită și mă mut câțiva centimetri mai în față, până ce picioarele ni se ating. Rigiditatea trupului, lipsa cuvintelor, zvâcnirea din obraji, irisurile înnegrite parcă de ură mă lasă mască. Ceva grav tocmai s-a întâmplat. Iar eu sunt aici, și, cel mai probabil, voi lua parte la acea chestie gravă.
— Mă sperii, te rog, spune ceva.
Nu glumesc. Îmi este frică. Rău. Nu știu la ce să mă aștept. Mână îmi tremură de îndată ce o ridic și o mișc în sus, pe toată lungimea brațului său. Deși înăuntrul meu nu am idee de ceea ce ar trebui să fac, în realitate încerc să îl liniștesc. Îmi doresc să îi spun că orice s-ar fi întâmplat de l-a adus în starea asta, sunt aici pentru el și nu plec până nu își revine. Nu îl voi părăsi fiind într-o stare ca aceasta. Nu vreau să rămână singur și, cine știe cum, să se rănească.
— Sunt bine.
Aerul mi-a părăsit cu rapiditate plămânii, producând un oftat de ușurare, care a ieșit cu viteză printre buzele mele. Nu contează că m-a mințit în acest moment. Contează că i-am auzit glasul. Contează că a rămas aici prezent și că mi-a luat în seamă vorbele. Contează că nu permite furiei să preia controlul. Sunt mândră de el deoarece reușește să se controleze, însă, în aceeași măsură, îmi fac griji.
