De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 1 - ADAPTARE - PART 1

Martin mă conduce până în fața casei despre care se presupune că ar trebui să îmi amintesc. E a noastră, aparent.

Privesc în sus, analizând atent toate detaliile, căutând ceva care să declanșeze o amintire, orice, dar nu se întâmplă.

Oftez în timp ce bărbatul mă strânge mai tare, în ciuda faptului că nu mă simt în largul meu cu acest lucru, încurajându-mă să urc cele trei trepte din fața ușii de la intrare.

Sunt încă slăbită și plină de dureri, dar măcar nu mai sunt în salonul acela deprimant de spital. Din câte mi s-a spus, am stat acolo luni de zile, în comă, iar ultimele săptămâni le-am petrecut recuperându-mă, înainte să mi se permită să mă întorc acasă: O casă despre care nu îmi amintesc absolut nimic.

Martin, împreună cu părinții mei, mi-au povestit despre accidentul de mașină pe care l-am avut și din cauza căruia am ajuns aici. Nu au fost prea detaliați, dar nu am reușit să storc mai multe informații de la ei.

Mi-au mai povestit și despre relația mea cu Martin. Suntem logodiți, iar asta este casa lui unde, cu câțiva ani în urmă, m-am mutat și eu.

Cu toții, inclusiv doctorii, spun că îmi va face bine să mă întorc aici cu logodnicul meu. Dar nu îmi dau seama dacă mă simt bine sau nu. Nu simt nimic. Nu am niciun sentiment față de casa asta sau față de bărbatul pe care se presupune că îl iubeam ca pe ochii din cap.

Nu pot să îi spun și lui Martin ceea ce gândesc pentru că, probabil, s-ar simți oribil. Iar eu la fel, știind că îi voi provoca durere. Pare să țină mult la mine. Felul în care are grijă de mine mă copleșește, de asta nu reușesc să îi spun că atingerile lui se simt exact ca cele ale unui străin. Nu e nimic familiar sau încurajator în acestea. Sunt inconfortabile. Dar măcar știu că nu am motive să îmi fie teamă de el. Chiar dacă nu îl recunosc, nu e un străin.

Mă conduce cu pași mici în livingul spațios, luminos și decorat în stil modern. Mă așez preț de câteva momente pe canapeaua de culoare crem, moale și confortabilă, scoțând un sunet de plăcere.

― Asta e o diferență binevenită față de salteaua aia de la spital, mă trezesc spunând în timp ce mă întind pe toată suprafața canapelei, simțindu-mă ușor amețită.

Martin chicotește ușor în timp ce abandonează cheile pe măsuța de la intrare și se apropie de canapea, privindu-mă atent.

― Tu ai ales canapeaua asta, îmi spune cu un zâmbet copilăresc, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană, ușor amuzată.

― Nu e de mirare. O ador, spun, abținându-mi impulsul de a toarce precum o pisică.

Sunt atât de obosită încât aș putea adormi chiar aici, acum. Nu m-ar mira dacă s-ar întâmpla.

Martin se îndepărtează preț de câteva clipe, urmând să se întoarcă, aducând cu el o pătură subțire cu care mă acoperă. Câteva momente mai târziu, se așază pe margine, ajutându-mă să mă descalț de cizmele înalte.

Zâmbesc recunoscătoare, analizându-i cu atenție trăsăturile feței. Mă rog în sinea mea să îmi amintesc ceva, orice. Mă rog ca chipul lui să nu îmi mai pară atât de străin, dar, oricât de mult aș încerca, nu reușesc.

― Te holbezi, chicotește el pe un ton moale, iar eu îmi mut imediat privirea, stânjenită. E în regulă, iubito, nu trebuie să te ferești, continuă aproape imediat, sprijinindu-și o mână pe umărul meu și mângâindu-mă cu mișcări lente.

Oftez ușor, înainte să îl fixez din nou.

E atât de frustrant. Cum se presupune că ar trebui să îmi continui viața, acceptând faptul că ani buni din aceasta au fost șterși cu buretele? O să sfârșesc prin a o lua razna.

Continui să îl privesc, observând zâmbetul cald de pe chipul lui. E frumos. E dulce și pare o persoană bună.

După câteva clipe, întinde mâna în față, trecându-și degetele prin părul meu, îndepărtând câteva șuvițe care mi s-au lipit pe frunte și îmi zâmbește din nou.

― Martin... Pot să îți cer un lucru? întreb după ceea ce pare a fi o lungă perioadă de gândire, încercând să îmi dau seama dacă e o idee bună.

― Sigur, scumpo, răspunde imediat, fixându-mă întrebător.

― Poți să mă săruți? întreb, ușor nesigură, iar nedumerirea de pe chipul lui îmi provoacă un gol în stomac.

Nu reușesc să îmi amintesc nimic. Absolut nimic despre el. Dar dacă îl iubeam, așa cum susțin toți, poate în felul ăsta îmi voi da seama dacă simt ceva sau, într-adevăr, nu a rămas nimic.

Trec momemte lungi înainte ca el să reacționeze, dar, într-un final, se apleacă ușor deasupra mea, mișcându-se încet, parcă oferindu-mi timp să îi anticipez mișcările.

Îmi atinge ușor buzele cu ale lui într-un sărut moale, cald și umed, urmând să își treacă palma peste obrazul meu, mângâindu-mă ușor.

Realizez imediat că nu e atât de rău pe cât mă așteptam. Îi răspund sărutului, mișcându-mi la randul meu buzele peste ale sale, simțindu-i zâmbetul care îi apare imediat pe chipul care parcă se luminează.

― Mi-a fost atât de dor de tine, Adriana, murmură ușor peste gura mea înainte să mă fixeze atent cu privirea, pupilele lui dilatându-se considerabil. Ai simțit ceva? întreabă, iar din vocea lui pot percepe teama.

Zâmbesc ușor, simțindu-mă puțin mai relaxată decât înainte.

― Mi-a plăcut... spun, încercând să îi alung expresia aceea îngrijorată, iar sunetul de ușurare pe care îl scoate mă face să mă simt oribil pentru faptul că îl folosesc ca să îmi hrănesc propria curiozitate.

Dar măcar acum știu. Nu îl percep complet ca pe un străin. Sărutul lui a avut efect și, chiar dacă aș putea da vina pe faptul că sunt obosită și vulnerabilă acum, vreau să cred că, pe undeva, poate simt ceva pentru omul ăsta.