De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 2 - COMPLICAȚII - PART 2

― Părinții tăi vor ajunge într-o oră, mă anunță Martin, asigurându-se că folosește un ton rece, distant, ceea ce un semnal evident că e dezamăgit de ieșirea mea.

Nu e ca și cum nu aveam motiv să mă enervez, dar el nu pare să înțeleagă asta.

Oftez prelung, trecându-mi o mână peste față și încercând să mă pregătesc sufletește pentru cina asta.

― Nu ai dori să îi vezi? întreabă cu o expresie uimită, iar eu mă răsucesc imediat cu spatele la el.

― Aș dori să nu văd pe nimeni astăzi, răspund direct, urmând să asist la minute lungi și agonizante de liniște.

Îmi ajut logodnicul să facă ultimele pregătiri, aranjând masa într-un mod care mă face să mă duc cu gândul la o cină de elită. Primul meu instinct e să mă strâmb. E totul mult prea elegant, prea exagerat. Sunt părinții mei, pentru numele lui Dumnezeu, nu e președintele. Dar apoi îmi amintesc faptul că părinții mei se dau in vânt după astfel de lucruri. Le-a plăcut din tot timpul luxul și exagerarea. Mesele bogate unde, mai mult de jumătate din alimente ajung să fie risipite, sfârșind într-un sac de gunoi.

Ecologista din mine urlă de frustrare.

― Ai putea, te rog, doar dacă e posibil, să încerci măcar să nu dai de înțeles că ai vrea ca tot restul lumii să dispară pur și simplu? răcnește Martin deodată, luându-mă prin surprindere.

Îl fixez cu ochi mari, oripilată. Nu a strigat niciodată la mine. Sau, cel puțin, nu îmi amintesc să o fi făcut.

― Înțeleg că treci printr-o perioadă oribilă, că ești instabilă emoțional și că nu înțelegi ce se întâmplă cu mintea ta, dar nici eu, nici părinții tăi nu merităm atitudinea asta.

Rămân cu gura căscată, scoțând un sunet patetic de uimire. Îmi vine să râd isteric. Sunt instabilă? Îi arăt eu acum ce înseamnă să fii instabilă.

Zâmbesc larg, cât pot de arogant, urmând să apuc un pahar de pe masă care pare a fi foarte costisitor.

Il ridic la nivelul capului meu, ținând mâna întinsă pe lateral, făcându-l pe el să mă privească confuz. Apoi, când las paharul să cadă, făcându-se praf pe podeaua strălucitoare, face un pas în spate, stupefiat.

Apuc un alt pahar.

― Încetează, Adriana...

Din tonul lui nu reiese niciun gram de control. E scos din sărite. Sunt pe cale să scot cuiul de la o grenadă și o știu.

Zâmbesc din nou, spărgând al doilea pahar, iar expresia de pe chipul lui e de neprețuit. În momentul în care spărtura se aude, expresia lui devine schimonosită, de parcă i-ai distruge consola unui puștan obsedat de jocuri video.

― Asta doar așa, ca o mică mostră. Să vezi ce înseamnă să fii instabilă.

Mă răsucesc pe călcâie și o șterg din încăperea obositor de mare, lăsându-l singur să facă spume.

***

Sunt în dormitor, cocoțată pe pervazul ferestrei și acoperită cu un șal de lână care are două scopuri: Sa mă protejeze de frig și de lumea externă.

Știu că a doua parte sună caraghioasă, dar mă simt în siguranță atunci când sunt înfășurată precum un burrito. E ca senzația aia când dormi și ții piciorul dezgolit pe marginea patului, având impresia că ceva se ascunde sub pat, iar singurul mod prin care te poți simți din nou în siguranță e să tragi piciorul înapoi sub pătură.

Pufnesc iritată atunci când aud pași din spatele ușii care urmează să se deschidă câteva momente mai târziu.

Martin intră, în ciuda faptului că aș vrea să dispară, pur și simplu, după cum a spus el.

Simt nevoia să plâng, dar mă străduiesc cu toate fortele să țin sub control lacrimile usturătoare din spatele ochilor.

Martin se apropie cu pași mici de fereastră, proptindu-se de perete și fixând-mă atent, ținând brațele încrucișate la piept.

― Ai venit să îmi spui din nou cât sunt de instabilă?

Oftează prelung, urmând să facă un pas în direcția mea, iar eu mă împing mai mult în fereastră, ceea ce ar trebui să îi dea de înțeles că nu apreciez prezența lui.

― Am venit să îmi cer scuze, Adriana...

Îl fixez incredulă, analizându-i atent expresia feței. Pare sincer.

― Ești aici, în casa asta, cu mine, când nu îți amintești nimic despre nimic. Nu îți amintești cum obișnuiam să trecem peste momentele ca acesta împreună, căci, îți garantez, iubito, au fost destule. Nu suntem cuplul perfect, dar s-a găsit mereu o soluție pentru că amândoi eram conștienți de ceea ce simțim unul pentru celălalt. Când iubești o persoană, faci totul pentru ea. Rămâi și rezolvi problema în loc să fugi de ea. Știu că tu nu reușești să mă mai vezi în modul acela și înțeleg. Intenționez să te aștept oricât de mult e nevoie. Orice ai nevoie, sunt dispus să îți dau. Singurul lucru pe care ți-l cer e să nu te închizi așa, pentru că asta faci. Intri în panică pentru că acum nu mai știi pe unde să o apuci și fugi, în loc să îmi permiți să fiu lângă tine, să îți povestesc pe unde obișnuiai să o iei înainte. Te iubesc, Adriana. Știu că uneori pot fi insuportabil, dar sunt mereu dispus să lucrez la asta. Iar tu știai înainte, de asta nu ai plecat. Ai rămas cu mine. Și ai acceptat ăsta.

Îmi ridică ușor mana dreaptă, arătându-mi inelul strălucitor de pe inelar, cu o piatră dezgustător de gigantă.

― Mă frânge în mii de bucăți să te văd așa: Rănită, speriată și vulnerabilă în fața unui lucru pe care nu îl poți controla, iar eu nu îl pot înfrânge. Lasă-mă să fiu lângă tine, iubito. Tot ce vreau e să fiu lângă tine. Nu vreau să te pierd.

― Martin... spun, uimită și emoționată de discursul lui. Știi că medicii sunt de părere că am slabe șanse să îmi amintesc. De ce ai vrea să stai cu mine, când eu nu îmi amintesc nimic? Nu va mai fi nimic ca înainte.

― Știu. Dar asta nu mă face să te iubesc mai puțin. Pot doar să sper că tu nu vei decide să pleci și o putem lua de la capăt. Poate vei ajunge să mă iubești din nou. Pentru că m-ai iubit, Adriana. Iubirea ta era... incredibilă. Nu sunt pregătit să renunț la ea. Nu vreau să o fac. Nu am nimic dacă nu ești tu.

O lacrimă mi se prelinge pe obraz și, fără să mă gândesc de două ori, mă întind în direcția lui și îl strâng cu putere în brațe.

Nu ezită o clipă să mă înconjoare la rândul lui, afundându-și nasul în părul meu și inspirând adânc.

Își plimbă mâna peste spatele meu într-un gest liniștitor, murmurând cuvinte fără sens.

― Ana mea dulce...

Deodată, parcă nu mai sunt în dormitor, ci pe o alee aglomerată, în toiul nopții, luminată doar de felinarele orbitoare.

Sunete de motociclete se aud din toate direcțiile. Le ador. Zgomotul produs de motoarele puternice îmi vibrează în tot corpul, dându-mi o stare delicioasă de adrenalină.

― Uitați-vă la Ana mea! Călare pe monstruozitatea aia!

Râd zgomotos, încercând să îmi dau seama cine vorbește. Sunt sigură că știu despre cine e vorba, dar nu reușesc să îmi amintesc. Mintea mea se închide parcă mai mult.

"Ana, Ana, Ana... Dulcea mea Ana."

Când îmi revin în simțuri, realizez că sunt încă în brațele lui Martin.

Acesta mă fixează îngrijorat, semn că a înțeles că nu mai eram aici. Sau cel puțin asta citesc pe chipul lui.

― Te simți rău? Te doare ceva, iubito?

Mă doare incredibil de tare inima, fără să știu de ce. Stomacul mi se strânge dureros și, din nou, simt cum o forță parcă supranaturală mă îndepărtează de momentul ăsta.

Acum câteva clipe eram pregătită să îl sărut pe Martin. La naiba, cred că eram dispusă să merg cu el în pat, doar ca să alung durerea de pe chipul lui. Măcar pentru puțin timp. Omul ăsta mă iubește. Acum, însă, ideea mi se pare un lucru de neconceput. Un nonsens. Mintea mea îmi joacă feste și nu știu cum să o opresc.