De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 7 - CĂLĂTORIND CU VITEZĂ - PART 1

Kathy mă conduce înapoi acasă, în mașina ei, turuind în continuu lucruri la care nu sunt atentă.

Sunt o persoană oribilă pentru că nu ofer atenție la ce îmi spune o amică? Că mă retrag în propriile gânduri întunecate?

Brusc, parcă sunt mai conștientă de perfecțiunea Katerinei. De frumusețea ei. Cu toate chestiile prin care trece, crescând un copil de una singură, ocupându-se de o casă și muncind part-time pentru a se întreține pe ea și pe Kiril, arată atât de bine, de proaspătă, de plină de viață.

Deodată, sunt și conștientă de cât de imperfectă sunt eu. Numai Dumnezeu știe în ce hal arătam după ce am ieșit din comă. Cearcăne proeminente pe care le mai am și azi, pielea palidă și pătată, cicatrici de care nu voi scăpa vreodată.

Nu înțeleg de ce am ajuns să mă compar cu Katerina și să mă simt atât de inferioară, dar gândul îmi zboară imediat la Samuel și, preț de o clipă, mă întreb dacă nu cumva o fi ceva între ei doi.

El e superb, ea e superbă și puternică, pe deasupra. O femeie cu care orice bărbat ar vrea să fie.

Mă întreb dacă nu cumva o fi fost ea cu el în seara aceea, dar încerc să îmi elimin imediat gândul acela înspăimântător. Nu vreau să mă gândesc la asta.

Kathy e amica mea și nu vreau să mi-o imaginez cu un idiot ca Samuel. Bleah.

― Hei! Ești măcar atentă? întreabă Kathy pe un ton amuzat, iar eu îmi ridic imediat privirea în ochii ei de un verde intens.

Care erau șansele? E destul de rar să te naști cu păr roșcat. Dar e și mai rar să ai un combo atât de incredibil: Par roșcat și ochi verzi.

La naiba, e perfectă.

Din nou, gândurile mele zboară unde nu ar trebui. De parcă o parte din mine ar fi geloasă pe frumusețea ei.

― Scuză-mă, îmi cer mii de scuze. Nu eram atentă, fac eu, urmând să aud chicotul ei amuzat.

― E în regulă, Adriana. Înțeleg că ai avut parte de o experiență tulburătoare. Ai văzut și tu ce bucățică, spune pe un ton mai scăzut, astfel încât să o aud doar eu, nu și Kiril care acum e ocupat cu o pungă de snacks-uri.

Ochii mei se măresc imediat, iar gura îmi rămâne căscată. Se referă la Samuel.

― Ehm... Eu... mă bâlbâi, probabil părând și mai ridicolă.

― E în regulă să admiți că îți place, scumpo. Aparent, sunteți vecini.

Îmi arcuiesc o sprânceană, luată prin surprindere.

― De asta am avut reacția aia la telefon când ai spus unde locuiești. M-am gândit imediat că ești vecina lui. Ceea ce e super tare!

― Nu e, chiar nu e, spun imediat, parcă încercând să o conving că Samuel nu mă interesează câtuși de puțin.

― Ei haide. Poți vorbi cu mine, scumpo. Știu să țin un secret.

― Sunt logodită, Kathy, îi spun, arătându-i inelul de pe degetul meu, iar expresia dezgustată de pe chipul ei mă ia prin surprindere.

Ce a fost asta?

― Scuze. De câte ori aud de logodnă, îmi amintesc de perioade negre, explică imediat, iar eu încuviințez înțelegător.

Din ceea ce s-a discutat la cafeneaua aceea, am înțeles că femeia are probleme cu un anume "el". Presupun că acest "el" e tatăl copilului, dar nu îmi permit să pun întrebări. Nu aș vrea să intru cu bocancii în viața ei privată și să o fac să se simtă stânjenită.

Arunc o privire la oglinda dintre scaune, privind în direcția copilului care nu pare să înțeleagă ce discutăm. Bine. Nu trebuie să audă lucruri de genul.

Închid ochii preț de o clipă, lumina farurilor de pe stradă parcă orbindu-mă mai mult decât de obicei.

Îmi acopăr ochii cu mâna, ferindu-mă de luminile alea și încerc să ignor senzația din piept care apare brusc, precum o gheară care mi se înfige în stern.

Scot un sunet involuntar, precum un mormăit lipsit de vlagă, distrăgându-i atenția Katerinei care mă întreabă imediat ce se întâmplă.

Nu reușesc să îi răspund. O aud de parcă ar fi undeva în depărtare, în timp ce o senzație de amorțeală mă înconjoară treptat, iar un gol mi se formează în stomac, simțindu-mă de parcă aș fi pe cale să vărs.

Arunc din nou o privire asupra străzii, urmând să îmi măresc ochii, realizând cu ce viteză mergem.

Mă împing cu forță în scaunul pasagerului, acaparată de panică.

― Ana? Ana! strigă cineva, dar deja nu mai sunt atentă.

Mă concentrez doar pe ideea că vehiculul se mișcă cu probabil 180 la oră și ne vom transforma în afișuri dintr-un moment în altul.

― Încetinește, e prea repede! mă trezesc vorbind, iar o mână mi se așează pe umărul stâng, scoțându-mă din transa în care intram.

― Ana! Ce naiba?

Katerina mă împinge ușor cu brațul, încercând să mă facă să îmi revin în fire.

― E prea repede. O să facem un accident, spun din nou, parcă fără control asupra propriei guri.

Se simte de parcă ar vorbi altcineva, dar cu vocea mea.

― Suntem pe loc. Am oprit motorul de vreo cinci minute! spune ea, îngrijorată, iar privirea pe care mi-o aruncă mă face să mă simt brusc stânjenită.

― Scuză-mă... Eu nu... Nu mă simt prea bine... spun, acoperindu-mi din nou fața cu palmele.

Dar apoi îmi pică fisa.

― Tocmai mi-ai spus "Ana"?