De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 10 - SCÂNTEI - PART 2

Cu ceea ce se întâmplase noaptea trecută, realizez că ar fi trebuit să mă duc la poliție. Dar, având în vedere că nu pot demonstra în niciun mod că cineva a intrat înăuntru, m-aș trezi irosind timp încercând să vânez o persoană care deja a scăpat.

Nu e nicun semn de intrare forțată, ușa e în regulă, la fel și fereasta pe care nu am idee cum a reușit să o deschidă. Nu lipsește nimic, deci, cel mai probabil, poliția ar fi de părere că e doar o glumă proastă din partea mea.

Dacă nu ar fi fost Samuel care să stea cu mine, aș fi luat-o razna, neavând curajul nici măcar să mă întorc în apartament.

Nu reușesc să scap de gândul că poate persoana asta va încerca din nou să intre. Dar știu că, dacă se întâmplă din nou, voi fi nevoită să merg pe bune la poliție. În speranța că vor face într-adevăr ceva.

"Ești atât de frumoasă când dormi..."
"Uită-te la tine..."

Fiori de gheață îmi străbat corpul atunci când îmi amintesc vorbele intrusului și simt cum stomacul mi se întoarce pe dos.

Poate ar trebui să merg acum la poliție. Omul ăla trebuie să aibă probleme serioase.

― Te simți bine? întreabă Samuel în timp ce se pregătește să plece, iar eu încuviințez, deși nu sunt foarte convinsă.

Se apropie de mine, prinzându-mi bărbia cu degetele și încurajându-mă să îl privesc.

― Nu trebuie să te temi. Lucrurile nu vor rămâne așa. Chiar dacă nu mergi la poliție.

Mă încrunt ușor, neștiind ce să înțeleg din asta.

― Am câțiva prieteni care ar putea afla cine se plimba pe aici azi-noapte, explică atunci când îmi observă expresia confuză. Iar dacă se întoarce, a doua oară nu va mai fugi întreg.

Mă cutremur, înțelegând la ce se referă, dar nu sunt sigură dacă vreau să știu ce ar avea Sam de gând să facă.

― E bolnav, Adriana. Să nu cumva să zici că nu ar merita, spune, parcă citindu-mi gândurile. Se holba la tine în timp ce dormeai. Un om normal la cap nu face așa ceva.

Încuviințez, știind că are dreptate. Dar tot nu aș vrea ca el să facă ceva stupid. Violența nu ar trebui să fie răspunsul.

― Spune-mi că nu o să stai cu teamă acum, face el cu o expresie îndurerată. Trebuie să plec, drăguțo, dar nu vreau să îți fie frică.

― O să fiu bine, spun cu un zâmbet mic, iar el își trece cu blândețe palma peste obrazul meu.

Cum de s-au schimbat atât de mult lucrurile? Ultima dată când l-am văzut, aproape că mă ucidea cu privirea, după lucrurile pe care i le-am spus. Acum, însă, se comportă de parcă ar ține la mine, ceea ce mă derutează foarte tare.

Nu mă deranjează, dar sunt foarte confuză.

Privirea lui coboară preț de o clipă, iar atunci când realziez că îmi fixează gura, aproape că fac un infarct, chiar în fața lui.

Nu durează decât o clipă înainte să mă fixeze din nou în ochi. Și observ că pupilele lui sunt din nou dilatate.

Înghit în sec, gândindu-mă că și eu i-am privit gura de nenumărate ori. Are o gură superbă, dar el probabil nu știe la ce mă gândeam eu. Mă întreb la ce se gândește el când mă privește pe mine? Cu siguranță nu la același lucru.

Realitatea mă lovește cu putere în față atunci când simt inelul de pe deget. Sunt logodită...

Pentru o clipă m-am gândit să îl sărut, uitând complet de faptul că Martin încă mă așteaptă.

Dumnezeule, ce mi se întâmplă?

― Hei, ești pe cale să leșini sau ce?

Îmi ridic privirea, amintindu-mi că asta a fost prima frază pe care am auzit-o din gura lui în ziua în care a dat peste mine în fața ușii de la intrare. Îmi vine să râd, dar iese doar un chicot sugrumat.

― Știu că sunt superb, dar cred că să cazi de pe picioare e puțin cam dramatic, scumpo, mă ia peste picior, trecându-și o mână prin părul meu, jucându-se cu o șuviță.

― Nu am leșinat, spun, încercând să îmi apăr mândria.

― Nu, dar nici mult nu mai ai. Cred că dacă fac asta, cu siguranță o să leșini, șoptește, urmând să își apropie fața de a mea.

Inima îmi stă în loc în timp ce aștept să mă sărute, dar realizez imediat că nu ăsta e planul lui.

Buzele acestuia se lipesc pe obrazul meu, încălzindu-mă. Apoi, se ridică pe fruntea unde depune un sărut mic, dulce.

Ochii mei probabil sunt cât cepele acum, căci izbucnește într-un râs colorat atunci când mă privește din nou.

― Ești atât de arogant! spun, lovindu-l peste umăr, dar el nu se oprește din chicotit precum un școlar.

― Iar tu ești adorabilă. Serios. Îmi vine să te mănânc.

― Nu sunt o prăjitură! exclam, stupefiată de cuvintele pe care le scoate pe gura aia.

― Ești sigură? întreabă fără rușine, urmând să își apropie nasul de pielea de pe gâtul meu, făcându-mă sa tresar, luată prin surprindere. Cu siguranță miroși la fel de bine.

Zâmbetul de pe chipul lui, în timp ce spune asta, are să mă bantuie mult.

Oh, la naiba. Corpul meu trădător reacționează în moduri în care nu ar trebui să o facă, iar Samuel o știe. De asta continuă să mă tachineze.

― Spune-mi că o să stai liniștită după ce plec... murmură, iar eu îmi dau seama că toate aceste lucruri au fost menite să mă facă să nu mă mai gândesc.

Inima mi se înmoaie, realizând cât de dulce e acest lucru. Îi zâmbesc frumos, urmând să încuviințez.

― O să fiu bine, Sam.

― În regulă, prăjiturică.

Cum tocmai mi-a spus?