De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 5 - VECINUL NEEDUCAT - PART 1

În ciuda faptului că supermarketul nu e atât de departe, să mă întorc acasă cu toate chestiile astea din pungi e o adevărată durere în fund.

Degetele mi s-au învinețit și cel mai probabil nu o să îmi mai simt mâinile în curând. Dar, hei! Am reușit să pun mâna pe niște perdele de-a dreptul drăguțe și orice se merită, doar să ajung acasă mai repede cu ele.

Când mă aflu în fața blocului, sunt nevoită să las pungile jos ca să găsesc cheile pierdute pe undeva la fundul genții.

Îmi ia o eternitate să le găsesc cu degetele astea amorțite. Dar când o fac, nu apuc să deschid ușa de la intrarea în bloc, căci altcineva o face de dinăuntru.

Cu siguranță nu m-a observat, fiind cu ochii în telefon, căci persoana dă peste mine, făcându-mă să mă dezechilibrez și, dacă nu m-ar fi prins de braț înainte să cad, m-aș fi făcut praf pe treptele astea.

Pentru a doua oară într-o perioadă scurtă de timp, mă trezesc în aceeași viziune: Sunt pe o motocicletă pe strada aceea plină ochi de persoane care mă privesc.

Iar eu mă simt fericită cu ei. Printre ei.

E locul meu aici.

La un moment dat, motorul pornește, iar cineva e în spatele meu, strigând cu entuziasm și ținând mâinile pe șoldurile mele pentru sprijin. Râd și eu.

― Să nu cazi, păpușă! se aude vocea celui din spate.

Din nou, nu recunosc persoana. Dar îi răspund fără să realizez. De fapt, parcă o face o altă persoană:

― Ai grijă mai bine să nu cazi tu. Ține-te bine!

Aia e în mod cert vocea mea, dar nu îmi amintesc să fi spus vreodată chestia asta. Sau cui.

Conduc motocicleta, simțind vântul care îmi străbate pielea și senzația e a naibii de frumoasă, dar nu durează mult, căci sunt smulsă brutal din viziune de brațul persoanei care m-a prins înainte să mă prăbușesc pe trepte.

Îmi ridic privirea și întâlnesc doi ochi negri, superbi care, inexplicabil, îmi taie respirația.

Nu realizez că mă holbez insistent până în momentul în care fruntea bărbatului se încrețește, un "v" formându-se între sprâncenele lui. E iritat.

Mă trage cam brusc înapoi pe propriile picioare, urmând să îmi elibereze brațul.

Îl fixez din nou. Tot ceea ce văd mi se pare uimitor. Mă comport de parcă aș fi o boboacă înnebunită de hormoni. Ce naiba e în neregulă cu mine?

Dar nu mă pot abține din a admira frumusețea din fața mea.

Părul lui de un blond deschis, ușor cârlionțat atârnă frumos, câteva șuvițe acoperindu-i chipul.

Buze mari, pline. Buze care te fac să vrei să le săruți. Simt cum mă încing mai mult decât vreau să admit, iar asta spune multe despre mine. Mă pierd complet în fața unui necunoscut.

― Hei, ești pe cale să leșini sau ce?

Vocea lui nu e deloc prietenoasă, dar, din nu știu ce motiv, e ca o explozie în mintea mea, căci un milion de gânduri îmi apar brusc, ieșind din cine știe ce sertare închise.

Glasul acesta e atât de familiar. Și totuși nu știu de unde să îl iau.

― Te cunosc? spun cu vocea mică, crăpată, iar el se încruntă de parcă am spus ceva ridicol. Scuză-mă, dar chiar am impresia că te cunosc de undeva.

Face un pas în spate, parcă dorind să stea cât mai departe de mine, lucru care mă face să mă simt de parcă aș fi vreo specie de ciudată.

― Nu, nu mă cunoști. Nici eu pe tine.

― Ești sigur? întreb, realizând prea târziu că din gura mea acum ies numai tâmpenii.

― Dacă sunt sigur? râde, incredul. Sunt absolut sigur că nu te-am văzut în viața mea, înainte să dai peste mine.

De parcă ar fi apăsat pe un buton sau ceva, mă aprind imediat, și pot pune pariu că obrajii mei devin roșii. Pielea mea are obiceiul de a mă trăda mereu când sunt nervoasă.

― Ești tu cel care a dat peste mine. Erai cu ochii în telefon. Eu încercam să deschid ușa.

Face un alt pas în spate, privirea lui întunecându-se mai mult. Ce naiba e în neregulă cu el? Ce naiba e în neregulă cu mine? Pentru o clipă, chiar m-am gândit că e atrăgător.

― Ei bine, acum e deschisă.

Se răsucește cu spatele și se îndepărtează imediat de mine, lăsându-mă cu un milion de emoții pe care nu le pot controla.

Furie, tristețe, frustrare. Și, dacă stau să mă gândesc, în ciuda faptului că mai bine aș muri decât să recunosc asta cu voce tare, vreodată, sunt aprinsă. Tipul e sex pe două picioare, iar corpul meu a reacționat imediat, făcându-mă să îmi fie rușine de propria persoană.

Înjur în barbă, urmând să îmi apuc pungile din colț și să întru, închizând ușa în urma mea.

Mă grăbesc în direcția apartamentului 7 și intru rapid, trântind ușa în spate. Îmi vine să plâng din cine știe ce motiv, dar reușesc cumva să mă abțin.

Arunc o privire asupra perdelelor din pungă și, deși cu zece minute în urmă eram atât de entuziasmată de ideea de a le pune la ferestre, acum nu îmi pasă.

Vreau doar să mă spăl și să dorm. Apoi, după un somn mult meritat, poate îmi voi reveni în fire.

Lăsând pungile lângă ușă, mă îndrept cu pași rigizi în direcția băii și, dezbrăcându-mă la foc rapid, intru in duș, lăsând apa fierbinte să spele tot, sperând totuși ca va spăla și amintirea întâlnirii cu vecinul meu. Deși, pe undeva, mă rog să nu fim cu adevărat vecini. Poate a venit în vizită la cineva. Da, poate e asta.

Când apuc gelul de duș și îmi torn în palmă pentru a îmi spăla corpul, arunc o privire asupra cicatricilor de pe picioare. Am cam multe cicatrici. Pe brațe, pe șoldul drept, chiar și pe spate. Și presupun că le-am căpătat pe toate în urma accidentului acela. Părinții mei nu au deschis subiectul cicatricilor. Am ajuns să cred că poate nici nu știu că există. Sau poate că nu voiau să se gândească că am rămas marcată pe viață în urma acelui accident. Atât fizic, cât și mental.

Rănile nu mai dor, dar acum au rămas urmele vizibile, proeminente care îmi vor aminti mereu de cât de violent a fost accidentul de care nici măcar nu imi amintesc.