De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 8 - AMORȚITĂ - PART 1

Sunt cocoțată pe o mobilă ce a fost târâtă cu greu până în dreptul fiecăreia dintre ferestre, având în vedere că nu dispun de o scară, ocupându-mă în sfârșit de perdelele astea. Am tot spus că le voi pune, dar s-a găsit mereu ceva care să mă distragă.

Acum, în schimb, mintea mea e golită de orice gând. Amorțită. Poate e mai bine, căci am impresia că nu mai pot suporta un alt episod de dramă.

Vreau doar să stau liniștită și să îmi dau de lucru, încercând să îmi găsesc singură calea. Oricare ar fi aceea.

Arunc o privire la noile perdele și zâmbesc ușor, realizând că apartamentul s-a schimbat considerabil. Și totul datorită unor simple perdele.

Nu, corectez: Niște perdele fantastice, colorate. Când soarele strălucește puternic prin ele, înăuntru pare să coloreze tot ce e în jur, de la pereți la mobilă.

Acum mă simt cu mult mai bine.

Iau serios în considerare să merg la shopping de covoare acum. Tot ceea ce îmi mai poate distrage atenția de la mintea mea trădătoare e binevenit.

Cobor de pe mobila pe care m-am cocoțat cu mișcări stângace, având grijă să nu cad naibii și să îmi rup osul gâtului, apoi târăsc chestia asta ce cânterește o tonă înapoi la locul ei.

Arunc o privire asupra tricoului larg pe care îl port și strâmb din nas, realizând că l-am sfâșiat într-o parte. Probabil în timp ce "ridicam greutăți".

Oftez zgomotos, spunându-mi că nu prea contează, oricum, fiind în casă unde nu mă poate vedea nimeni.

Nimeni cu excepția mea. La naiba, poate nu ar trebui să fiu atât de neglijentă cu mine însămi, altfel voi ajunge să nu mă mai suport eu.

Cu pași leneși, mă îndrept spre dormitor unde caut în sifonier ceva decent să pun pe mine, urmând să mă descotorosesc de tricoul care nu îmi va mai fi util, de acum.

Punând pe mine o bluză roz, ușor decoltată, de cașmir, arunc o privire în oglindă și zâmbesc. Îmi place rozul.

Simțind cum plictiseala devine aproape insuportabilă, decid să deschid laptopul  care a rămas închis o perioadă lungă și rămân cu ochii în el ceva timp, verificând mesajele pe pe social media și alte chestii care să mai facă timpul să treacă.

Obișnuiam să verific pe contul meu de Facebook dacă sunt chestii de care nu îmi amintesc. Dar, în mod ciudat, nu e nimic interesant, în afară de lucruri despre care sunt deja la curent.

Poze cu mine din anii de liceu, colegiu, selfie-uri cu Martin sau cu părinții mei. Pare că, în afară de ei, nu comunicam cu nimeni, ceea ce îmi e greu să cred, având în vedere că îmi amintesc cât de comunicativă eram în perioada dinainte ca amintirile să dispară.

Sincer, la cum mă cunosc, așa cum eram înainte de căpoasă, încep să cred că ăsta e un cont de "acoperire". Probabil cel "adevărat" e pe undeva ascuns, în afara controlului meu, căci nu îmi amintesc să am vreun cont de rezervă.

O mică notificare apare de nicăieri și, deși preț de câteva clipe mă gândesc să nu o deschid, realizez că ar fi o mișcare de răutăcioasă.

E Martin. Mi-a scris. Și știu că nu îl pot ignora pentru restul vieții. Nu e corect față de el.

Arunc o privire asupra inelului de pe deget și mă întreb cum de nu l-am scos până acum. Mă simt puțin ciudat purtându-l, având în vedere că nu îmi aduc aminte cum l-am primit, dar totuși, parcă nici nu îmi vine să îl scot.

Îmi amintește de faptul că e cineva acasă căruia chiar îi pasă. Și, probabil, dacă mintea mea ar fi fost mai limpede, aș fi rămas acolo.