De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 4 - CHARLOTTE - PART 2

Ajunsă în Charlotte, descopăr că senzația de nesiguranță și de dezorientare crește parcă din ce în ce mai mult, cu fiecare pas pe care îl fac.

La naiba, o să am nevoie de o hartă.

Arunc o privire în jur, urmând să îi scriu lui Reece că sunt prin apropiere, dar nu știu sigur cum sa ajung acolo. Bărbatul îmi răspunde înapoi că ar fi o idee bună să iau un taxi, iar eu îmi trag o palmă mentală, întrebându-mă de ce nu m-am gândit eu la asta.

După atâtea ore de drum, sunt extenuată, iar mintea mea e mai leneșă decât de obicei. Nu aș putea avea prea mari pretenții de la ea acum.

Aștept răbdătoare un taxi, încercând să evit privirile insistente ale unor tipi care par să își facă planuri cu mine, având în vedere ce coate își dau unul altuia. Poate au impresia că sunt oarbă și nu îi văd.

Când, în sfârșit, își face apariția taxiul, aproape că îmi vine să îmbrățișez șoferul care mă scoate imediat dintr-o situație stânjenitoare.

Răsuflu ușurată atunci când mă trântesc pe bancheta din spate și îmi trec o mână prin părul încâlcit.

Am nevoie disperată de somn. Și o baie. Și ceva de mâncare, înainte să leșin.

― Ești în regulă acolo? întreabă șoferul pe un ton prietenos, iar eu zâmbesc ușor.

― Sunt bine.

― Te deranjau tipii ăia din stație, nu-i așa? întreabă, iar eu rămân mută, neștiind cum să răspund la întrebarea asta. Ai grijă când ești singură, domnișoară. Nu toată lumea are intenții bune.

Îi mulțumesc pentru sfat, urmând să îi transmit adresa blocului unde urmează să locuiesc, iar el pornește imediat la drum, pornind radioul pe un canal de muzică Country și fredonând pe melodia "A horse with no name".

Zâmbesc prostește, amuzată de gusturile lui muzicale, dar, în același timp, simțindu-mă confortabilă și binedispună.

Arunc o privire pe fereastră în timp ce mașina continuă să meargă și admir panorama, încercând să asimilez cât mai mult din locul acesta nou.

Zece minute mai târziu, șoferul oprește, transmițându-mi cu un zâmbet că am ajuns, iar eu fixez preț de câteva clipe blocul în care urmează să locuiesc.

Nu e exact calitatea la care mă așteptam, dar nu sunt în măsură să mă plâng. Și, oricum, apartamentul mă interesează mai mult decât aspectul exterior.

Plătesc șoferului ceea ce îi datorez, plus un bacșiș de 50 de dolari pentru că îi merită. A fost distractiv să îl aud fredonând muzică Country.

Bărbatul îmi mulțumește energic, urmând să mă ajute cu valiza din portbagaj pe care o lasă la ușa de la intrare în bloc.

Durează doar câteva momente după ce i-am trimis mesaj lui Reece, iar acesta își face apariția în pragul ușii, întampinându-mă cu un zâmbet strălucitor.

Wow. E... Reece e tânăr. Nu mă așteptam să fie atât de tânăr. Îmi imaginam că era un bărbat între cele două vârste, cu barbă, care își duce veacul având grijă de un bloc de apartamente. Dar omul nu pare să aibă treizeci de ani, iar aspectul lui îmi dă de înțeles că face multă mișcare. Poate și sală.

Cu părul lung până la umeri, brunet, ochi de un căprui intens și un zâmbet de puștan, bărbatul ăsta cu siguranță ar face o primă impresie excelentă oriunde ar merge, oricui.

Încerc să nu mă mai gândesc la cum arată administratorul și îmi aduc valiza înăuntru, așteptând ca Reece să spună ceva.

― Nu mă așteptam să fii atât de drăguță, zâmbește el, luându-mă prin surprindere. Nu regret că am ținut apartamentul deoparte.

Inexplicabil, îmi vine să râd, în loc să îi spun că observațiile lui nu sunt tocmai adecvate situației. Reece pare un tip de treabă și observ că menține tot timpul o distanță rezonabilă, lucru care îl face să câștige și mai multe puncte albe.

― Ce te aduce în Charlotte, Adriana? mă întreabă în timp ce mă conduce spre apartamentul unde urmează să locuiesc, iar eu îmi tin respirația preț de câteva clipe.

― Voiam să fiu singură o perioadă, îi spun, deși nu sunt sigură că e o idee strălucită să îmi împart secretele cu el.

― În regulă, atunci, spune el, fără să insiste. Sper că te vei simți bine aici. Restul chiriașilor sunt oameni de treabă, nu fac probleme și, cel mai tare, nu avem nebuni cu bormașini sâmbătă dimineața.

Zâmbetul lui complice mă face să râd și eu.

― E perfect în cazul ăsta.

După ce deschide ușa la noul meu apartament, având numărul 7, îmi înmânează cheile, iar eu îi mulțumesc, înainte să trag valiza înăuntru.

― Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să spui, ok? Sunt la apartamentul 15.

Încuviințez, iar el mă salută prietenos înainte să mă lase singură să îmi explorez noua locuință.

Arată mai bine decât mă așteptam. Sufrageria mică e incredibil de luminoasă, fiind în cea mai bună poziție față de soarele care strălucește puternic astăzi și luminează tot.

Mă îndrept spre baie și, spre marea mea uimire, pare să fi fost renovată recent. E într-o stare perfectă.

Dormitorul la fel, singurul lucru pe care îl am de comentat fiind că este mult prea mic. Sunt obișnuită să dorm în încăperi spațioase, ceea ce mă face să cred că, probabil, voi avea ceva probleme cu somnul până mă voi obișnui. Ceea ce mă bucură totuși la dormitor e că are un șifonier spațios.

În mare parte, apartamentul e perfect pentru mine. Are tot ce trebuie, inclusiv o bucătărie micuță și practică. Observ că bucătăria e echipată cu o mașină pentru cafea, un toaster și un microunde.

Zâmbind ușor, realizez că ceea ce mai rămâne acum de făcut e să merg la cumpărături pentru a face rost de lenjerie nouă pentru pat, perdele, probabil și câteva alte chestii utile care să transforme locul ăsta într-o casă.