Sunt cocoțată pe pervazul ferestrei din dormitor și, pentru câteva clipe, mă gândesc să deschid fereastra și să scap pe aici. Dar nu numai că există probabilitatea de a îmi rupe vreo mână sau vreun picior, în cel mai bun caz, ci l-aș și enerva pe Martin. Nu vreau să fac ceva care să pună în pericol oamenii la care țin.
Încerc să găsesc o soluție mai bună, mai puțin periculoasă, dar oricât de mult m-aș gândi, nu îmi vine nimic în cap.
Tresar puternic atunci când aud ușa deschizându-se, iar Martin își face apariția cu o altă tavă. De data asta mi-a adus prânzul.
Încă nu a înțeles că nu voi accepta să mănânc nimic de la el, deci cel mai probabil voi muri de foame aici, dacă nu are intenția să mă lase să plec.
― Ai de gând să continui așa? Trebuie să mănânci, Adriana.
― Îți poți îndesa tava aceea în fund, că nu mă ating de ea.
Izbucnirea lui mă ia prin surprindere, deși ar fi trebuit să mă aștept.
Martin izbește cu putere tava de perele opus, făcându-mă sa scot un strigăt de spaimă înainte ca el să vină rapid în direcția mea, apucându-mă de brațe și trăgându-mă cu forța din locul în care stăteam.
Mă ridică pe sus, urmând să mă trântească pe pat, urcându-se deasupra mea și forțându-mă să stau nemișcată.
Când vede că nu am intenția să mă opresc, continuând să mă zbat în brațele lui precum un pește pe uscat, îmi înconjoară gâtul cu mâinile, strângând fără milă.
Pot vedea furia din ochii lui. Disperarea. Nebunia. Și-a pierdut controlul, iar bestia dinăuntrul lui s-a eliberat.
Îmi măresc ochii, simțind cum frica pune stăpânire pe mine. Mă va ucide? Cel mai probabil, căci deja simt cum nu mai pot trage aer în piept.
Strânsoarea lui e prea puternică, iar sunetele pe care le scot pe gură îmi dau de înțeles că nu voi rezista mult.
Încep să am spasme, picioarele mele mișcându-se parcă de unele singure sub el. Încerc să îi îndepărtez mâinile de pe gâtul meu, dar nu reușesc să le mișc un milimetru.
― Tu o să încetezi acum! Încetează! Încetează! La naiba, nu vreau decât să fim împreună! Cer prea mult, Adriana? Vreau să te știu aici, cu mine. Vreau să îmi permiți să fiu lângă tine. La naiba, încetează să te mai zbați!
E complet pierdut. Martin e ferm convins că ceea ce face e normal. Nu realizează că în momentul ăsta îmi face rău. Că e pe cale să mă ucidă.
― Nu... respir... mormăi eu pe un ton pițigăiat, străduindu-mă să fiu cât mai coerentă posibil.
E incredibil de greu să scot cuvintele care ies parcă strivite.
― Te rog... Lasă-mă!
― Încetează să te mai zbați și te las! urlă la mine, iar eu simt nevoia să plâng, căci deja nu îmi mai pot controla corpul.
Se zbate de unul singur. Instinctul de supraviețuire a intrat în acțiune. Nu mă pot opri.
Când vederea mi se încețoșează, iar sunetele încep să se aud distorsionate, înfundate, realizez că m-am lăsat moale pe saltea, nemișcată. Nu îmi mai simt corpul.
Știu că astea sunt ultimele clipe. Dacă nu îmi dă drumul acum, voi muri.
Martin începe să plângă zgomotos în timp ce se apleacă deasupra mea, iar strânsoarea devine, în sfârșit, mai lejeră, permițându-mi să trag cu putere aer în piept.
CITEȘTI
De două ori... tu - VOL 1 -
Romansa¦Primul volum din seria "De două ori... tu".¦ Adriana se trezește într-o lume despre care nu își amintește aproape deloc. În urma unui accident grav de mașină despre care nu știe mai nimic în afară de ceea ce i-au spus părinții ei, trebuie să învețe...
