De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 5 - VECINUL NEEDUCAT - PART 2

E trecut de miezul nopții și am reușit să dorm aproximativ două ore. Doar două ore, înainte ca vecinii de vis-a-vis să dea un concert de toată frumusețea.

Îmi pun perna pe ureche, încercând să reduc la tăcere zgomotele, dar nu reușesc. Le aud. Se aud mult prea tare. Zici ca pereții nici nu există. Pot auzi totul, naibii.

Gemetele unei femei se aud îngrozitor de tare și pentru o clipă mă tem că cineva încearcă să o ucidă. Dar apoi, când aud cum începe să urle "mai tare, Samuel, mai tare", realizez că cineva o ucide într-un mod mai special.

Scot un geamăt gutural de frustrare, urmând să mă dau jos din pat, purtând o pereche de pantaloni scurți de pijama cu inimioare și un maiou alb, subțire.

Nu îmi pasă că cicatricile sunt expuse și că cineva le poate vedea. Tot ceea ce știu e că am nevoie disperată de somn, iar vecinii mei duc o luptă sângeroasă alături. Ei bine, nu sângeroasă, sper, dar se înțelege.

Ies din apartamentul meu, urmând să mă reped cu viteză spre ușa vecinilor și să bat, așteptând răbdătoare, dar sunetele nu se opresc, deci bănuiesc că nu au auzit.

Sunt prea prinși de moment.

Bat mai tare, de câteva ori, când sunetele se opresc, în sfârșit. Pot auzi pași și realizez că cineva se îndreaptă spre ușă.

Fac un pas în spate, așteptând, iar imaginea care se așterne în fața mea atunci când ușa se deschide e complet opusul a ceea ce m-am așteptat.

Inima îmi stă în loc, iar capul începe să mi se învârtă cu viteză.

E vorba de nemernicul care aproape că m-a dărâmat pe treptele de la intrare. E într-adevăr vecinul meu. Și mai e ceva:

E complet gol, în fața mea, stând drept, mândru, fără niciun pic de rușine.

Privesc preț de doar o clipă ceea ce a lăsat la vedere, înainte să îmi ridic, rușinată și enervată la culme, privirea în ochii lui.

― Te pot ajuta cu ceva? întreabă, cu o încruntătură adâncă pe chip.

Pare să mă scaneze din cap până în picioare și nu am nici cea mai vagă idee de ceea ce îi trece prin cap atunci când se holbează la mine. Probabil vede cicatricile.

La naiba. La naiba. Trebuia să iau naibii ceva pe mine.

― Dacă stau să mă gândesc: Da, îi răspund întrebării needucate, alegând să stau dreaptă în fața lui, în loc să par o fetișcană intimidată. Poți începe prin a îi pune tipei un căluș în gură, poate așa voi reuși și eu să dorm.

― Ok, altceva? întreabă, făcându-mi maxilarul să atârne la pământ de șoc.

Cum poate fi atât de nemernic? Sunt atât de nervoasă încât nu îmi pot controla accesul de furie.

― Uite ce e, nu știu care e problema ta, dar eu nu dorm de mai bine de 24 de ore. Am nevoie să dorm, altfel tare mi-e teamă că voi da foc la ceva. Spune-i tipei să se abțină, sau...

― Sau ce, Adriana? Ce vei face? întreabă, sprijinindu-se de tocul ușii cu brațele încrucișate la piept.

Pentru câteva clipe, rămân mută de uimire. Cum naiba?

― De unde știi cum mă cheamă?

― Reece. A vorbit de tine. Suntem amici.

― Ei bine, Reece ar trebui să își vadă în lungul nasului și să nu facă excepții pentru prietenii lui. Când am ajuns aici, mi-a spus că vecinii sunt de treabă și liniștiți.