De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 4 - CHARLOTTE - PART 1

Să călătoresc cu autocarul s-a dovedit a fi mai suportabil decât mă așteptam. Am plătit ceva bănuți în plus, dar măcar m-am ales într-un vehicul mai confortabil decât puteam spera.

Sunt chiar în spate de tot, pe partea dreaptă, pe locul de la fereastră, iar pe partea opusă se află o mamă cu un copil ce presupun că nu are mai mult de cinci anișori. Ceea ce mă face să mă holbez cu admirație e felul în care copilul pare să își adore mama, fixând-o efectiv fără oprire, cum majoritatea copiilor fac numai atunci când se uită la desene.

Din când în când, băiețelul își trece mâna prin părul roșcat al femeii, iar aceasta îi zâmbește înduioșată.

Pentru o clipă, inima mi se strânge într-un ghem dureros, gândindu-mă la faptul că a existat un timp în care, probabil, îmi adoram si eu mama în același mod. Doar că ea nu e mare fană a poveștilor, deci nu am avut ocazia să aud cum a fost când eram de vârsta acestui copil.

Tresar, luată prin surprindere atunci când sunt prinsă de femeia aceea holbându-mă. Ultimul lucru pe care îl vreau e să o fac să se simtă stânjenită sau urmărită.

Îmi distrag imediat privirea, rugându-mă ca aceasta să nu mă întrebe de bunele maniere.

― Hei, tu!

Oh, drace, am dat-o în bară.

Cu greu reușesc să îmi adun curajul necesar să îmi întorc capul în direcția ei și să o privesc cu o expresie neutră.

Dar, spre marea mea uimire, o surprind zâmbind prietenos.

― O altă roșcată! Ce noroc pe mine! Credeam sincer că orașul ăsta duce lipsă totală. Mă simțeam singură cuc.

Nici nu știu cum să răspund la această chestie. E total neașteptată.

Mă trezesc scoțând un sunet ciudat de uimire, urmând să îmi trec instinctiv mâna prin părul care îmi ajunge până la umeri. Nu e chiar roșu deschis ca al ei, dar e, în mod cert, la categoria roșcat. Totuși, observ că ea are mai puțini pistrui decât mine, ceea ce îmi provoacă o urmă de invidie. La școală, colegii obișnuiau să mă tachineze mereu pentru ei.

― Deci? Cum de ai decis să te muți în Charlotte?

Șocul meu devine din ce în ce mai mare cu fiecare cuvânt pe care femeia asta îl scoate pe gură.

― De unde știi că mă mut în Charlotte? întreb, ușor speriată, dar apoi râsetul ei brusc îmi dă de înțeles că ar trebui să fie ceva evident.

Oare e atât de evident?

― În primul rând: Asta e ruta autobuzului. Acolo ne duce, scumpo. În al doilea rând, nimeni nu se duce din New York în Charlotte doar în vizită. Deci bănuiesc că te muți acolo.

Asta nu poate fi adevărat.

― Cred că tocmai ai inventat ideea asta, râd eu: Un râset sincer.

Femeia râde din nou, iar eu răspund cu același gest.

― Eu sunt Adriana, îi spun, considerând că, după o așa discuție interesantă, ar fi oportun să mă prezint.

Îmi zâmbește larg, urmând să încerce să își tragă părul din strânsoarea copilului care pare să nu vrea să îi mai dea drumul.

― Katerina! Dar prietenii îmi spun Kathy. Îmi poți spune și tu Kathy, dacă vrei. Încântată de cunostiință.

― În regulă, Kathy. Și eu mă bucur să te cunosc! Iar el?

Katerina își coboară privirea asupra băiețelului care a renunțat să îi mai atace părul, iar acum stă cu capul sprijinit pe umărul ei.

― El este Kiril. Poate acum îți pare simpatic și dulce pentru că e obosit leșinat, micuțul. Dar de fel e o adevărată durere în nu spun unde.

Chicotesc zgomotos, urmând să îmi amintesc că, în geantă, am un baton de ciocolată pe care cred că micuțul l-ar aprecia.

O întreb mai întâi pe Kathy dacă are voie, căci nu vreau să risc să îi dau ceva la care să fie alergic sau ceva, iar ea zâmbește dulce, spunând că e în regulă.

Kiril mă privește atent atunci când scot batonul și i-l întind, iar zâmbetul pe care mi-l oferă e de neprețuit.

― Cum se spune, Kiril?

Băiețelul o fixează parcă derutat preț de o clipă, apoi se răsucește înapoi în direcția mea.

― Blagodarya, spune Kiril, lăsându-mă preț de câteva momente confuză, căci nu sunt sigură dacă nu am înțeles eu bine sau dacă vorbește în altă limbă.

― În engleză, micuțule, râde Kathy, iar eu realizez imediat că e vorba de o altă limbă.

― Mulțumesc, spune copilul din nou, iar eu îi zâmbesc larg.

― Scuze, vorbea în bulgară.

― E în regulă! Sunteți din Bulgaria? întreb, iar chipul ei se luminează imediat.

― Da. El a fost născut aici, dar se mândrește foarte mult cu originile lui și, odată ce a început să învețe puțin limba, numai în bulgară îți răspunde.

― Mi se pare foarte frumos! Ești un copil inteligent, Kiril, spun cu sinceritate, iar băiatul îmi aruncă din nou o privire și zâmbește cu toți dinții, bucuros să fie lăudat.

Apoi, după ce ronțăie batonul de ciocolată și îi înmânează lui Kathy ambalajul pe care îl pune deoparte, se așază din nou cu capul pe umărul ei, părând pe punctul de a adormi.

― Voi? Cum de călătoriți din NYC în Charlotte? întreb, simtindu-mă chiar bine pentru că pot vorbi cu cineva.

― Noi acolo locuim. Am venit aici în vizită la niște amici, iar asta era și o oportunitate pentru Kiril să vadă orașul. A dezvoltat o obsesie pentru New York după ce l-a văzut la TV. Crede-mă, nu e ușor să te lupți cu el când i se pune pata. Tu, în schimb?

Îmi ia câteva momente lungi să caut un răspuns cât mai normal posibil, căci, bineînțeles, nu e cazul să o deprim cu detalii. Abia o cunosc.

― Știi tu. Cu toții avem perioada aia în care vrem să fugim de acasă. Iar eu încă mă simt o puștoaică de liceu, deci era de așteptat să fug, până la urmă.

― În Charlotte? întreabă ea, parcă știind că spun tâmpenii. Ai pe cineva acolo?

― Nu. Asta e și ideea. Voiam să fiu singură.

― Nu e exact un gând optimistic, dar important e să fii sigură de ceea ce îți dorești.

― Adevărul e că nu mai știu ce să cred, mă trezesc spunând. Nu știu dacă e o alegere bună, dar trebuie să încerc. Orice ar fi, măcar știu că a fost decizia mea și nu a luat-o altcineva pentru mine.

Kathy zâmbește larg, cu o privire mândră.

― Ăsta-i spiritul. Știi ce? Ai vrea să facem schimb de numere? Poate, într-o zi te vei plictisi să fii singură în Charlotte și vei avea chef de o plimbare sau un cocktail, ceva.

Încuviințez imediat, încântată de ideea de a avea o amică.

― Sigur, mi-ar face plăcere!