De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 11 - SPECTATOR - PART 1

Să găsești un loc specific într-un oraș nou s-a dovedit a fi o adevărată provocare. Iar faptul că m-am învârtit în cerc de două ori înainte să realizez că o luam pe calea greșită e de neconceput.

Îmi vine să scot o înjurătură colorată la adresa GPS-ului, dar îmi amintesc brusc de întâmplarea din apartamentul meu, cu Samuel, iar senzația de iritare dispare pe loc. Zâmbesc imediat ce imaginea lui îmi apare în minte și răsuflu ușor, simțindu-mi obrajii încălzindu-se.

Știu că nu e în regulă să mă gândesc la Samuel. De câte ori îmi privesc inelul de pe deget, realizez cât de greșit este. Dar cu cât încerc să mi-l șterg din minte, cu atât se agață mai puternic. Nu vrea să plece.

Iar eu nu sunt sigură dacă vreau să o facă.

Când GPS-ul mă anunță că sunt, în sfârșit, aproape de destinație, ridic privirea și fixez cu ușurare frumoasa clădire din fața mea, lăsând telefonul de-o parte.

Mă simt absolut ridicolă pentru faptul că a trebuit să umblu cu telefonul în mână pentru a găsi drumul spre bibliotecă, dar de undeva tot trebuia să iau indicații.

Intru cu pași rapizi, încercând să mă protejez de frig, iar aerul cald dinăuntru mă lovește imediat cu o putere incredibilă, amețindu-mă.

Mă îndrept spre recepționista care mă întâmpină cu un zâmbet cald și strălucitor, iar după câteva întrebări scurte despre cum funcționează treburile pe aici, mă întreabă dacă vreau să îmi fac un card la ei, ceea ce accept fără prea multe bătăi de cap, căci e foarte probabil să mă întorc.

Acum că am reușit să mă adaptez puțin în oraș și am descoperit unde se află biblioteca, am de gând să profit cât mai mult de asta.

Analizez cu atenție rafturile înalte până în tavan, ocupate până la refuz de cărți, căutând la categoria fantasy și aleg ceva pentru a citi înainte să mă așez la un birou mic cu priveliște spre o parte a încăperii împânzită de plante.

Trece cel puțin o oră înainte să mă mișc din loc și să iau ochii din carte, iar asta doar pentru că telefonul meu începe să sune. Mă răsucesc spre speteaza scaunului de care e agățată geanta și scot telefonul, verificând cine mă sună.

Îmi măresc ochii, luată prin surprindere și inspir adânc aer în piept înainte să răspund apelului.

― Kathy?

― Bună! Hei, ești liberă acum?

Întrebarea ei mă prinde cu garda jos, căci nu eram nici măcar sigură că va mai vorbi cu mine.

― Sunt la bibliotecă. Nu aveam altceva de făcut, deci da, practic sunt liberă. Ai vreun plan?

― Evident! Vin după tine?

Ceea ce îmi place foarte mult la Katerina e că se implică foarte mult și e foarte directă. Iar felul în care se comportă te face să te simți în largul tău. Cu ea nu trebuie să ții secrete sau să fii reticentă. E exact genul de persoană care te-ar ajuta să îngropi un cadavru, dacă ți-e cu adevărat prietenă. Iar lucrul e reciproc.

― Sigur. Te aștept!

Exclamă un "Super" zgomotos înainte să închidă.

Îmi pot da seama că e entuziasmată de ideea pe care o are, dar totuși... Vocea ei mi-a dat de înțeles că ceva e în neregulă. Se străduia să ascundă faptul că e agitată, poate supărată.

***
Circa jumătate de oră mai târziu, Kathy dă buzna în bibliotecă, căutându-mă cu privirea.

După ce pun cartea la loc pe raftul ei și o salut pe recepționista care m-a făcut să mă aleg cu un alt card în portofel, o urmez pe Kathy afară.

E din ce în ce mai evident că ceva o roade. Merge de parcă ar călca pe pioneze, iar, din când în când, se strâmbă ușor de parcă s-ar gândi la ceva ce o dezgustă.

― Ok, scuipă tot! exclam atunci când îmi dau seama că o bombă e pe cale să explodeze.

Obrajii îi sunt roșii, iar ochii strălucitori, semn că se abține să nu izbucnească în lacrimi.

― Tatăl lui Kiril. El... Nenorocitul se găsește mereu să îl viziteze din când în când, știi? Și urăsc faptul că nu îl pot opri din a petrece ziua cu băiatul.

Înghit în sec, neștiind ce să îi spun. Nu îmi pot imagina cum se simte, dar nu trebuie să fie bine.

― Kiril e cu el acum? întreb, iar ea încuviințează frenetic.

― Rahatul ăla nu îi trimite nici măcar un nenorocit de dolar. Nu sună niciodată. Nu se interesează de sănătatea lui. Dar are pretenția să îl vadă când mai trece pe aici pentru tâmpeniile lui. Iar eu aș putea să îi tai creanga de sub picioare într-un tribunal, dar nu ar aduce nimic bun. Cu atât mai puțin lui Kiril care ar trebui să îndure circul. Și oricum, știu că după ziua asta, o să dispară din nou cine știe pentru cât timp. O face mereu. Și asta nu ar fi o problemă dacă nu ar fi Kiril care să plângă după el zile întregi. El nu înțelege, știi?

Nu mi-am dat seama până acum că mi-am ținut respirația. O fixez atentă, pe jumătate întristată, pe jumătate uimită de forța acestei femei. Eu nu știu cum m-aș fi descurcat în locul ei.

― Kathy... Nici nu știu ce să spun. Tipul ăla evident încearcă să se strecoare pe sub pielea copilului, dar adevărul e că tu ești cea de care Kiril are nevoie. Nemernicul ăla nu va fi niciodată ceea ce ești tu pentru acel copilaș. Nu merită lacrimile tale. Nu le merită pe ale lui Kiril. Dar când nemernicul va pleca, piticul va veni tot la tine. Ești mama lui și te iubește. La fel cum îl iubești tu, iar el știe.

Kathy se oprește brusc în loc, privindu-mă cu un zâmbet larg, tremurând și cu lacrimi în ochi.

Mă ia prin surprindere cu o îmbrățișare, iar eu îi răspund imediat, încercând să îi ofer măcar puțin confort.

― Dă-l naibii, mai spun, bătând-o ușor pe spate.

― Dă-l naibii! încuviințează ea, urmând să pornească din nou.

Kathy mă conduce cu mașina până pe o stradă largă, deschisă, aparent goală, dacă nu iau în discuție motocicletele și proprietarii acestora adunați ca la un barbecue.

Se lasă noaptea, ceea ce face imaginea să pară atât de interesantă. Înghit în sec atunci când realizez cât de familiară îmi pare treaba.

Îi arunc Katerinei o privire întrebătoare, dar realizez treptat ce se întâmplă aici. Fata asta m-a adus la o cursă.

Știu că într-un timp am avut o motocicletă. Amintirile alea sunt puțin încețoșate și incomplete, dar îmi amintesc că îmi plăcea să conduc motorul ăla.

Dar oare am luat vreodată parte la așa ceva? Din viziunile acelea ciudate, pot jura că, măcar o dată, am fost într-un loc de genul împânzit de motocicliști care probabil puneau la cale o cursă.

Asta, sau viziunile alea erau doar vise. Nu mai știu ce să cred. Nu prea pot avea încredere în mintea mea.

Kathy îmi zâmbește aproape malefic atunci când îmi vede expresia terorizată, urmând să mă apuce de mână și să mă forțeze efectiv să înaintez.

― Băieți, uitați pe cine am adus!

Doi motocicliști se răsucesc la unison în direcția mea, iar zâmbetele de pe chipurile lor aproape că le ating urechile.

Samuel și Reece îmi zâmbesc, întâmpinându-mă cu strigăte de entuziasm de parcă m-ar fi așteptat aici.

Nu îmi pot lua privirea de pe Sam. Iar zâmbetul pe care îl poartă acum pe chip e pe departe cel mai vibrant, mai strălucitor. Pare de-a dreptul fericit.

Văzându-l așa, acum, aș da orice să știu ce îl bucură în felul ăsta.