De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 1 - ADAPTARE - PART 2

― Îți este foame? întreabă Martin din bucătărie, strecurându-și capul pe ușă pentru a mă căuta cu privirea.

Mă răsucesc ușor în direcția lui și îl fixez cu atenție în timp ce începe să își dea de lucru. Pare atât de vesel, ceea ce mă face să zâmbesc și eu.

A stat lângă mine în tot acel timp în care am fost în spital. Trebuie să îi fi fost foarte greu să își vadă logodnica în starea aia. Dar acum sunt acasă, iar el evident se bucură nespus de acest lucru.

― Sunt lihnită, răspund cu un chicot zgomotos.

Mă anunță imediat că se apucă de preparat niște paste, dar sunt distrasă de la conversație de ecranul laptop-ului său, sprijinit pe masa din fața canapelei, care se aprinde brusc și observ că cineva îl sună pe skipe. Îi spun.

― Vrei să răspunzi tu? întreabă după câteva clipe.

Îi transmit că este vorba de mama, atunci când observ imaginea de profil a persoanei care sună.

Răspund apelului, iar chipul zâmbitor al mamei își face apariția, salutându-mă imediat ce mă vede.

― Când ați ajuns acasă? întreabă aceasta, urmând să îi facă semn cuiva să vină în fața ecranului; bănuiesc că e tata.

Durează doar câteva momente înainte să își facă și el apariția.

― Circa jumătate de oră, răspund, zâmbindu-le amândurora călduros.

― Cum te simți, scumpo? mă întreabă și tata, purtând o expresie îngrijorată pe chip.

― Sunt bine. Doar puțin obosită, răspund, strângând mai bine pătura în jurul meu pentru a mă încălzi.

Sufăr de frisoane și nimic nu pare să funcționeze împotriva lor.

Preț de câteva momente mă gândesc să îi întreb dacă îmi pot povesti ceva despre perioada pe care nu mi-o amintesc. Dacă am avut prieteni sau dacă există cineva care probabil îmi simte lipsa. Dar ori de câte ori pun întrebări despre lucrurile acestea, evită să răspundă concret. De parcă ar încerca în mod deliberat să țină în umbră perioada aceea.

Nu pot să nu mă întreb de ce proprii mei părinți ar refuza să mă ajute cu amintirile mele, dar nu am de gând să las lucrurile așa. Într-un mod sau altul, trebuie să aflu ce s-a întâmplat în ultimii ani, în afara lucrurilor evidente. Aparent, părinții mei, la fel ca și Martin, îmi povestesc doar despre aceste lucruri: Ca sunt logodită, ce liceu am făcut, ce universitate, cum a fost relația mea cu Martin. Dar astea nu sunt răspunsurile pe care le caut. Nu știu de ce, dar simt că nu e de ajuns. Simt că ceva e în neregulă în toată povestea asta și, chiar dacă aș vrea să ignor semnalele, să merg înainte așa cum pot, nu mă pot abține din a îmi pune întrebări.

De exemplu: Unde sunt prietenii mei? Căci presupun că am avut prieteni. Mama tot încearcă să mă convingă să o las mai moale cu întrebările ca să nu mă epuizez.

― O să trecem zilele astea pe la voi în vizită, spune ea deodată, scoțându-mă din reverie, iar eu zâmbesc larg, încercând să nu dau de înțeles că am picat prea mult pe gânduri, din nou.

― În regulă, mamă, răspund pe un ton rapid, deși nu intenționam să par atât de dezinteresată.

Părinții mei observă că nu sunt foarte entuziasmată de idee. Cum aș putea fi? Când ei par să îmi ascundă lucruri de care am disperată nevoie. Nu pot începe pur și simplu o nouă viață. Am nevoie de propria mea viață.

*
Este trecut de miezul nopții, iar eu nu pot dormi. Sunt în dormitor, întinsă în pat și fixez lung tavanul, încercând să îmi opresc imaginația din a călătorii în cele mai bizare locuri. Nu am pace, în ciuda faptului că Martin se străduiește atât de mult să mă facă să mă simt în largul meu și în siguranță.

El doarme acum în sufragerie, pe canapea, pentru că știe că nu sunt pregătită să dorm atât de aproape de el. Poate că suntem logodiți, dar eu nu îmi amintesc nimic. Nu îmi amintesc să fi dormit împreună, iar el înțelege asta. Și îi sunt recunoscătoare.

Dar apoi realizez că nu voi adormi în noaptea asta și decid să mă dau jos din pat, urmând să cobor în sufrageria unde el doarme.

Când ajung în fața canapelei, observ că nu a adormit, ci verifică niște e-mail-uri pe telefon.

Îmi dreg ușor glasul, iar el se răsucește imediat în direcția mea, zâmbind imediat ce mă observă.

― Nu reușești să dormi, iubito? întreabă pe un ton silențios, iar eu încuviințez.

― Dacă vrei, du-te tu sus. Nu are sens să dormi pe canapea dacă nu doarme nimeni în pat. Eu nu o să adorm prea curând.

Se încruntă ușor, dar, din fericire, nu pune întrebări. În schimb, se ridică în șezut, făcându-mi semn să mă așez lângă el.

― Ai vrea un ceai cald? Te poate ajuta să adormi.

Clatin ușor din cap, urmând să mă sprijin de speteaza canapelei.

― Sunt în regulă, îți mulțumesc.

Martin oftează ușor, urmând să întindă mâna și să îmi mângâie cu mișcări lente părul.

― O să fii bine, Adriana. Știu că ți-e greu acum, dar o să vezi că o să fii bine. Eu sunt aici pentru tine. Doar nu mă îndepărta. Și o să găsim o soluție pentru tot.

Zâmbesc ușor, deși nu știu cum am putea găsi o soluție pentru problema mea. Mă simt o străină în casa asta. Mă simt o străină în propriul corp.

Trebuie să fac ceva să ies din starea asta. Am nevoie să îmi recuperez amintirile, pentru că știu, pe undeva, că ceva îmi lipsește. Trebuie să fie important, altfel nu m-ar măcina atât de mult pe dinăuntru. E mai mult decât o senzație. E ca un instinct. Și nu știu cum să mă lupt cu el.